O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.
Mulţi din Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea lui Iisus este izvorul tuturor bunurilor, comoara virtuţilor. Ea repede ajută să primeşti Harul Sfântului Duh, salvează, clarifică ceea ce este neînţeles şi învaţă.
Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Când iubeşti o persoană, îţi doreşti să fii mereu cu ea şi să vorbiţi. Prezenţa ei te umple de bucurie, absenţa ei te întristează. Dacă lucrul acesta se întâmplă în relaţiile dintre oameni, acelaşi lucru, dar la un nivel mai înalt, se întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu. Cu cât te apropii şi-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vrei să-I simţi prezenţa şi să vorbeşti cu El. Tocmai această părtăşie şi convorbire cu Dumnezeu e rugăciunea. De aceea lucrarea principală a monahului este rugăciunea. Sfinţii Bisericii au fost în primul rând oameni ai rugăciunii.
Părintele Gavriil cel nebun pentru Hristos avea mare milă și dragoste pentru cei umili, neștiuţi, neajutoraţi, necăjiţi, puţini la minte, nesocotiţi, uitaţi și alungaţi de lume.
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
A fost un împărat mare și bogat și slăvit și i s-a întâmplat lui a călători într-o trăsură aurită și înconjurată de ostași, precum se cade împăraților. Deci, a întâlnit doi oameni îmbrăcați în haine rupte și proaste, trași la față și galbeni; însă împăratul îi cunoștea pe ei, că prin obosire trupească și cu osteneala postului și cu sudoare își cheltuiseră trupul. Și cum i-a văzut pe ei, a sărit îndată din trăsură și, căzând la pământ, s-a închinat lor. Apoi, sculându-se, îi îmbrățișa cu dragoste și-i săruta. Dar dregătorii lui nu se învoiau cu acestea și cârteau că făcea ce nu se cade slavei împărătești. Însă ei, nepricepându-se, nici îndrăznind a-l mustra în față, au spus fratelui împăratului să grăiască cu el, zicându-i: „Nu ți se cade a defăima slava coroanei împărătești”. Dar acesta, grăind fratelui său, împăratul i-a dat un răspuns pe care fratele său nu l-a înțeles.
Să vedem cum vorbește Sfântul Grigorie Palama despre rădăcina patimilor şi curățire în Filocalie (pag. 105): „Dacă patimile există la copii din fire, înainte să devină cugetul lor împătimit, totuși ei nu-şi aduc prin faptă contribuţia la aceasta, ci doar prin îndemnul naturii lor.
Atunci când ne doare pentru aproapele nostru și îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioșează foarte mult și intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta și va spune: “De ce îl ajuți și îi silești voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparține“. Aici se vede și marea noblețe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – și Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – și să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, precum îi folosește fiecăruia mai bine.
Ne pregătim crezând că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut și Om, unindu-ne cu El, imitându-L pe El prin puterea iubirii Lui. El ne-a iubit atât de mult, încât a mers chiar la moarte pentru noi, propovăduindu-ne această iubire tuturor oamenilor, chemându-ne pe toți la mântuire.
