In primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea! Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori!
Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage.
Vieţuirea ortodoxă presupune în primul rând vindecarea facultăţii poetice a sufletului. Precum atunci când mintea se înnegurează, se întunecă şi se întinează şi sufletul, tot astfel tămăduirea minţii duce la vindecarea întregii fiinţe omeneşti. (…)
Din Sfânta Scriptură aflăm totul. Să citiţi continuu Sfânta Scriptură, ca să aflaţi tainele luptei duhovniceşti.
Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fară excepţie. Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi mult plâng, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura niciodată.
Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creștinismului nu constituie pur și simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăit și fundamentat.
„Cine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).
Tânărului bogat Mântuitorul îi spune: „Dacă vrei să fii desăvârşit….” (Matei 19, 21), iar în Evanghelia de mai sus: „Dacă cineva voieşte…” De unde se vede că Mântuitorul nu constrânge, nu obligă pe nimeni să II urmeze, respectă libertatea omului, ci numai invită: „Dacă voieşti…”
Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.
Să valorificăm duhovnicește timpul nostru. Unul din lucrurile pentru care vom fi judecați va fi realitatea timpului. Oamenii sfinți trăiesc această realitate. Ei au o foarte mare sensibilitate față de tema timpului, de a nu pierde deloc timp. Marii sfinți sunt aceia care puteau să valorifice și ultima secundă din viața lor.
Imaginați-vă pentru o clipă că sunteți arestați pentru că sunteți creștini. Sunteți mama sau tatăl a trei copii mici, trei fiice. Aveți de ales între două lucruri: primul este să vă lăsați fiicele să fie omorâte în fața voastră, una după alta. Cea de-a doua este să vă lepădați public de Hristos, oferind jertfe unui zeu fals.
Fiul meu, întotdeauna trebuie să-l îndreptățești pe fratele tău și să te osândești pe tine însuți. Niciodată să nu îndreptățești faptele tale, ci învață să spui „iertați” si smerenia se va sălășlui întru tine. Fă răbdare și treci cu vederea greșelile fratelui tău, amintindu-ți de îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu față de greșelile tale.
Starețul avea o dorință atât de mare să-i vadă pe oameni venind la Sfânta Împărtășanie, încât, de îndată ce distingea o pocăință sinceră, nu punea canoane aspre. Arăta multă compătimire și îngăduință față de cei care se mărturiseau, însă nu putea trece cu vederea condițiile de bază pentru Sfânta Împărtășanie.
Cum ar fi lumea, cum ar fi viața noastră, în general, dacă nu ar mai fi suferință, dacă n-ar mai fi boală, sărăcie, probleme?