Puțină carte a învățat Sfântul Spiridon, după cum știm. Acest lucru totuși nu l-a împiedicat să vină și să ia parte la Sinodul I Ecumenic pe care l-a convocat Împăratul Constantin cel Mare în anul 325 d.Hr., ca să se astupe gura lui Arie și să-l caterisească. Acest înfricoșător eretic, după cum știm, învăța că Hristos nu este Dumnezeu, ci creatură și făptură a lui Dumnezeu. Această învățătură eretică a lui a provocat un adevărat cutremur și a tulburat întreaga Biserică creștină.
Sfinții eliberați de limitele trupești și de dependența biologică, continuă a se afla printre noi, însoțindu-ne pașii prin viață.
Omul gândește, chiar mai mult decât respiră. La o singură inspirație pot apărea zeci de gânduri, fără ca măcar să le conștientizăm. Și totuși, rareori ne oprim să ne dăm seama cât de mult ne definesc ele. Gândurile ne modelează caracterul, ne conturează chipul lăuntric și dau formă identității noastre. Nu întâmplător se spune că omul este ceea ce gândește.
În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi de ce oamenii Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.