Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Darul mântuirii se dobândeşte, chiar ca dar, cu mare luptă. Mântuirea e prin Hristos, care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic.
Stareţul avea un gând al său aparte, şi anume că nu putea căuta pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut, şi apoi L-a pierdut. Socotea că toată căutarea de Dumnezeu fusese preîntâmpinată cumva de o pregustare a lui Dumnezeu.
Am recitit în seara aceasta (rostită în 4 martie 1984) din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabola a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului său zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri ar veni cam cinci milioane de lei (evaluare ce aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci).
Cum voi fi împreună cu Iov eu, care n-am primit cu mulţumire necazul ce mi s-a întâmplat? Cum voi fi împreună cu David eu, care n-am avut ca el îndelungă răbdare împotriva vrăjmaşului? Cum, iarăşi, voi fi cu Daniil eu, cel ce n-am căutat pe Dumnezeu cu înfrânarea cea de-a pururea şi cu rugăciunea cea iubitoare de osteneală? Cum voi fi cu fiecare dintre sfinţi eu, cel ce n-am umblat pe urmele lor?
Să avem credință în Sfinții noștri, în Hristos și în Maica Domnului. S-o iubim mult pe Maica Domnului, ca să ne dea bucuria Fiului ei. Să se înrădăcineze bucuria lui Hristos în sufletul nostru, să prindă viață sufletul nostru cu dragostea lui Dumnezeu, iar nu cu discuțiile. Adică vorbim în deșert continuu, cuvintele se duc în văzduh, în coșul de gunoi; toate se pierd în aer.
Inima este locul unde se cultivă împărtășirea lui Dumnezeu cu omul, și acolo Duhul lui Dumnezeu Se descoperă, lucrează și Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înlăuntru și se unește cu inima. Astfel, inima se lărgește spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos. Îmi place acest cuvânt: „se lărgește”; este de la Sfântul Pavel (2 Corinteni 6, 11-13). El îi îndeamnă pe corinteni: „Lărgiți și voi inimile voastre!”
Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre.
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt!
Cine are o busolă și se orientează bine după ea, știe totdeauna cu siguranță încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu și se conduce mereu, ascultător, după el, știe totdeauna unde va ajunge. Acela știe că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu și că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă și este fiu al zilei.
Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsam să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din „comun”! De aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. De aici şi marea noastră responsabilitate pentru felul în care o folosim.
Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
Aşa este şi la ispite: de le va suferi cineva cu răbdare şi smerenie, le trece fără stricăciune, iar de se vor împotrivi şi tulbura, găsind pricină la orice şi pe sine se tulbură, şi ispita o adaugă. Şi în loc să se folosească, mai mult se păgubesc: că ispitele mult folosesc pe cei ce le îndură fără tulburare. Chiar dacă am fi supăraţi de vreo patimă, tot nu trebuie să ne tulburăm, că cine se tulbură de supărarea patimii, nu o pătimeşte din altceva decât din nebunie şi mândrie; pentru că nu-şi cunoaşte starea sa şi nici nu vrea să se ostenească, precum zic Părinţii.
Cinstim sfânta pomenire a Marelui Mucenic Pantelimon. Tema noastră va fi întrebarea: Care este pricina prigoanei Sfântului Pantelimon? La aceasta vom da un scurt răspuns.
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte (Matei 17, 14-23).
Sufletul, afirmă Sfântul Grigorie Palama, este cu adevărat tămăduit atunci când se desface de cele inferioare lui şi se alipeşte „prin dragoste” de cele superioare lui. Interpretând întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe, Sfântul subliniază că, după căderea în păcat şi în fărădelegi, „am lepădat asemănarea dumnezeiască, dar chipul nu l-am pierdut”. Acesta este motivul pentru care sufletul poate fi restaurat:
În lumea veche, înainte de apariția spitalelor și a tehnologiilor sofisticate ale medicinii moderne, ungerea cu untdelemn era practicată, de obicei, atât de păgâni, cât și de iudei. Uleiul de măsline, larg răspândit în regiunea Mediteranei, era „aspirina” epocii. Filon, scriitorul iudeu din primul veac, spune că asirienii, babilonienii, indienii și sciții preparau unguente speciale, folosind untdelemn și alte ingrediente.