Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)
Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.
La început, când omul vine spre a lucra Domnului, Domnul, cu harul Său, dă sufletului puterea de a râvni binele și totul îi este ușor și prielnic; iar când sufletul vede în sine acestea, necercat fiind, gândește: „Toată viața mea voi râvni așa”.
În vreme ce lucrăm, ne putem ruga fie cu buzele, fie înlăuntrul inimii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea mâinilor noastre şi înţelepciunea minţii şi pentru cele materiale pe care ni le-a dăruit, rugându-L, totodată, să îndrepte lucrul mâinilor noastre către un scop bineplăcut Lui. In felul acesta, ne păzim mintea neîmprăştiată.
Domnul a zis: „Să‑l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Μatei 22, 36‑40).
Oare împlinim noi această poruncă? Și totuși, Domnul stăruie! Evreii aveau în toată Palestina un singur templu, în Ierusalim. Să ne închipuim că și în Grecia ar exista o singură biserică, în Atena.
Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Darul mântuirii se dobândeşte, chiar ca dar, cu mare luptă. Mântuirea e prin Hristos, care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic.
– Aş vrea să vă întreb ceva, spuse Athanasie. Cu adevărat, lucrarea părintelui duhovnicesc este foarte mare. El tămăduieşte boala duhovnicească a omului, care ţine mai ales de întunecarea minţii. Energiile sufletului lucrează în chip potrivnic firii lor, apar gândurile, raţiunea este divinizată, iar omul suferă de teamă, nesiguranţă, confuzie etc. Nu credeţi totuşi că există primejdia ca „pacientul” să-şi socotească duhovnicul un idol? Nu este oare cu putinţă să-şi idolatrizeze părintele duhovnicesc, iar aceasta, într-o anume măsură, să submineze iubirea sa pentru Hristos?
Evanghelia Duminicii Mironosițelor vorbește despre grija de împlinire a celor cuvenite la moartea Dumnezeului Nemuritor, pe care au arătat-o niște femei pe care învățătura Lui le-a înviat.
Mironosiţele – Maria, mama lui Iisus, Maria Magdalena, Ioana, Salomeea, Maria lui Cleopa, Suzana, Marta şi Maria din Betania – erau femei devotate lui Hristos, care, datorită marii lor iubiri pentru Domnul, au simţit în faţa mormântului gol prezenţa Celui care înviase. Mormântul gol a fost îndeajuns pentru a vorbi inimilor lor şi a le încredinţa de învierea iubitului lor învăţător.