Și câtă pace, câtă liniștire ne aduce cu sine smerenia atunci când corabia vieții noastre este cuprinsă de furtuna necazurilor și a durerilor!
Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. (Ioan 12, 8)
Mândria îi lipsește pe oameni cel mai mult de fapte bune și de ajutorul lui Dumnezeu: unde nu este lumină, acolo e întuneric, iar unde nu este smerenie, acolo își face loc mândria…
El se numea Ioachim şi se trăgea din casa lui David, împăratul şi proorocul, iar numele femeii sale era Ana. Şi a fost lipsit de copii până la adânci bătrâneţi, căci femeia sa era stearpă. Însă, prin Legea lui Moise îi fusese hărăzită acesteia cinstea femeilor care nasc prunci, şi care n-a fost dată femeilor lipsite de prunci.
Începutul oricărui fruct este floarea și aceasta în chipul cel mai limpede. Dar începutul mântuirii noastre este nașterea de Dumnezeu dăruită și de Dumnezeu aleasă a preacuratei și preanevinovatei Maria, pururea Fecioara și aceasta în modul cel mai limpede. Pe care lăudând-o o și prăznuim astăzi după datorie. Pentru ca întregul ciclu al anului să fie binecuvântat prin ea s-a născut în această lună, cea dintâi a anului, dar a adormit în ultima cu somnul nemuririi pentru ca asumându-și cele zece luni dintre acestea ciclic să le binecuvinteze prin nașterea ei și prin adormirea ei purtătoare de viață. Despre care nu este vremea a vorbi acum, ci când este vremea sfintei Adormiri aceleia. Dar acum suntem aduși să filosofăm pe scurt despre Sfânta Naștere a ei, și atâta avem a spune despre ea, cât ne va insufla cuvânt harul ei.
Niciodată omul n-ar fi putut de unul singur să înţeleagă iubirea infinită pe care o nutreşte Dumnezeu faţă de această binecuvântată făptură, omul, care constituie şi coroana întregii creaţii. Şi deoarece iubirea adevărată nu este cu putinţă să se exprime doar prin cuvinte emoţionante, ci şi prin fapte care dovedesc autenticitatea cuvântului, de aceea şi ucenicul iubirii, Sfântul Ioan Teologul, în puţine cuvinte rezumă „explozia” de iubire a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16).
Crucea lui Hristos a fost plinirea voinței Tatălui, Care i-a dăruit omului mijlocul de a se slobozi de duhul neascultării, al trufiei și al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu pe care Satana l-a însuflat în el.
Pelerinul: Binecuvântați, Părinte.
Părintele: Domnul să te binecuvânteze, fiul meu. Ești singur?
Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcopul Cetății Albe – Ismail (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Stareţ al mănăstirii Suruceni (1908-1934).
Descarcă aici Slujba Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail
Dumnezeu voieşte întotdeauna să ne dea tot ce are El, ţine de noi să răspundem voii Sale, doririi sale, şi, primind crucea Sa, să-l convingem că suntem ai Lui. Vedeţi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „greu de mulţumit” şi de aceea mulţi cad de la El.
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice: „Să nu ai nimic al tău”.
Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu.
Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)
Scopul poruncilor Domnului este să elibereze mintea de neînfrânare şi ură, şi s-o ducă la iubirea faţă de Acela şi de aproapele. Din această iubire îndoită se naşte lumina cunoaşterii duhovniceşti practice.