Doi monahi trăiau împreună în pustie. Într-una din zile şi-au pus o condiţie – să nu mănânce nimic până când nu le va trimite Dumnezeu. Oare ar fi coborât Dumnezeu în mod vizibil înaintea lor cu vreun coş de mâncare? Nicidecum!
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”
Un creștin onest, un om care cu greu își câștiga existența, înzestrat cu o credință și o cucernicie profunde, a povestit următorul eveniment minunat care i s-a întâmplat în timpul pelerinajului său în Sfântul Munte Athos:
Un nevoitor din Sfântul Munte Athos povestea despre o perioadă din viața sa când trăia singur în pustie. Era puternic ispitit de deznădejde, iar sufletul îi era copleșit de întuneric. Totul i se părea lipsit de sens. Trecea prin acele stări despre care vorbește și Sfântul Siluan Athonitul, iar harul lui Dumnezeu încă nu lucra în inima lui cu putere, astfel încât întreaga lume i se părea apăsătoare și lipsită de lumină.
La fel spunem şi noi acum: „De n-ar fi fost Domnul cu noi… de vii ne-ar fi înghiţit pe noi…” (Psalmul 123, 1-3).
Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac.
Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu.
Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguști și să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulțește cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).
Nu vorbi aspru și cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte și produc suspiciunea că ești gol și prezumțios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relațiile tale, decât la mare trebuință; iar atunci, cât mai scurt și mai concis posibil.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
Gheronda, rugăciunea inimi înlătură fiecare gând, dacă-ți faci semnul Sfintei Cruci și spui rugăciunea aceasta din tot sufletul? Le risipește pe toate?
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?
