Ascultați ce spune Însuși Domnul nostru: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iată că aici ne-a arătat, pe scurt, rădăcina și pricina tuturor relelor, precum și doctoria împotriva lor, care este pricina a tot binele; ne-a arătat că semeția ne-a doborât, că nu este cu putință să fim miluiți altfel decât prin lucrul potrivnic ei, adică prin smerita cugetare.
Domnul ne-a poruncit să nu săvârșim nici rugăciuni, nici milostenii, nici post, nici alte fapte bune înaintea oamenilor, socotind aceasta a fi o căutare fățarnică a slavei de la dânșii. Tatăl nostru Cel Ceresc, Cel întru ascuns…, și Carele vede întru ascuns (Matei 6, 1-18), nu binevoiește spre astfel de faceri.
Ce se întâmplă la moartea unui creștin botezat care nu se spovedește și nu se împărtășește în timpul vieții? Poate fi iertat?
Inima ni se strânge, pentru că știm, dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înșine, cât de puțin suntem în stare să iertăm și cât de ușor judecăm. Știm cât de ușor se înrădăcinează în noi, uneori pentru mulți ani, iar uneori pentru toată viața, amărăciunea față de omul care ne-a rănit.
Nu trebuie să deznădăjduim dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Rău este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptățești pe Dumnezeu și-L socotești neputincios din neștiință?
Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaşte sosirea morţii şi să ne putem pregăti în acest fel din vreme?
La începutul ei, rugăciunea este agitată, iar tăcerea este doar o vorbărie interiorizată. După cuvântul lui Peguy, nu trebuie să te rogi ca o gâscă care aşteaptă să fie îndopată! Emotiv, omul îşi descarcă întreg conţinutul psihic al fiinţei lui; cei înduhovniciţi ne sfătuiesc ca înainte de a simţi oboseala acestui monolog, să ocupăm timpul rugăciunii prin cântări şi lecturi religioase.
După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
După îndătinata tradiţie liturgică, înainte de începerea Postului Mare parcurgem o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului.
Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.
Lepădându-se de toate și necăutând nimic din cele pe care le oferă lumea aceasta, Preasfânta Fecioară a izbutit să deosebească din vacarmul acestei lumi singurul glas vrednic de luat în seamă, „glasul de vânt subțire” (3 Rg. 19, 12) al Domnului în inima sa, și a plecat urechea ca să-l asculte. A făcut tot ce i-a stat în putință pentru a îmbrățișa voia cea dumnezeiască și mântuitoare „întru care este viața”. (cf. Ps. 29, 5)
Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce “au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.
La noi, mereu și mereu se aude în discuțiile noastre că „tot un Dumnezeu e”. Că ești ortodox, că ești de altă credință sau de altă religie – „tot un Dumnezeu e”. Dar, vorba părintelui Rafail Noica, ironic, bineînțeles: or fi mulți dumnezei în lumea aceasta, dar numai unul e „profesionist”. Ce înseamnă acest lucru? Că Biserica noastră Ortodoxă ni-L prezintă pe Dumnezeu așa cum este El – și avem șansa să-L cunoaștem noi, personal! De aceea, credința ortodoxă nu este de negociat. Părinții noștri, de 2000 de ani, și-au păstrat-o. Și nu în condiții tocmai ușoare!
Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.