Da, poţi fi fără gânduri. Vezi ce spun Sfinţii Părinţi: „Când simţirea, mintea şi voia se unesc, atunci aceasta putere se adună în inimă.” Pentru o viaţă duhovnicească trebuie o inimă trează. Iar inima este trează atunci când omul lucrează din inimă, atunci ea se încălzeşte. Întotdeauna neîncetat se încălzeşte, întotdeauna se înflăcărează. Mereu aşa, toate, fiecare lucrare! Faceţi totul din inimă.
Mulţi intră în biserică, citesc mii de stihuri şi ies; dar nu îşi amintesc ceea ce au citit. Buzele s-au mişcat, dar urechea nu a auzit. Tu însuţi nu-ţi auzi rugăciunea şi vrei ca Dumnezeu să-ţi audă rugăciunea?
Aşa precum noaptea urmează zilei, iarna urmează verii, primăvara urmează după iarnă, în mod asemănător o stare duhovnicească urmează alteia. Astăzi, de exemplu, mă aflu într-o bună stare în ceea ce priveşte curăţia gândurilor, iar sufletul meu luceşte ca un delfin într-o mare liniştită. Totul este liniştit şi crezi că va continua să fie aşa pentru totdeauna. Dar calea pe care înţelepciunea lui Dumnezeu a trasat-o nu-şi schimbă cursul.
„Bucuria tuturor celor necăjiți” este numele a cel puțin trei icoane făcătoare de minuni, asemănătoare la înfățișare. Pe 24 octombrie/6 noiembrie, Biserica prăznuiește icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți” din Bolişaia Ordînka (Moscova), datorită unei minuni petrecute în anul 1688.
Să fii ultimul dacă vrei să ajungi primul. Când cineva nu ascultă şi îşi necăjeşte duhovnicul, atunci şi Dumnezeu e necăjit. Hristos ne-a arătat prin faptele Sale măreţia sfintei ascultări, căci El S-a jertfit pe Sine de dragul ascultării faţă de părintele Său: Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume (Filipeni 2, 9).
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Kazan este cea mai cunoscută şi venerată icoană de pe întreg cuprinsul Rusiei. Aceasta poate fi întâlnită, practic, în fiecare casă. Începând cu Botezul, faimoasa icoană de la Kazan îl însoţeşte pe credincios în toată viaţa sa.
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo Aşa credeau cei vechi.
Pocăința, singura izbăvire din universala nenorocire omenească. Pocăința, singura nădejde pentru omul deznădăjduit pe care căderea l-a netrebnicit și căruia i-a pervertit puterile raționale și chipul dumnezeiesc. Pocăința, marele dar și har al dumnezeieștii bunătăți și iubiri de oameni. Pocăința, iconomia cea preabună a lui Dumnezeu pentru tămăduirea și echilibrarea personalității omenești zdruncinate, principalul mijloc al reabilitării puterilor psiho-somatice ale omului la funcționarea lor naturală, modul de a regăsi frumusețea cea dintâi a creației după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Roaba lui Dumnezeu E.,
Cât sunteţi în viaţă, rugaţi-vă neapărat pentru cei apropiaţi ai dumneavoastră care au fost botezaţi. Noi nu trebuie să anticipăm judecata lui Dumnezeu. Numai Unul Dumnezeu ştie împrejurările vieţii fiecăruia şi cel mai important este că vede inima fiecăruia. El va rosti sentinţa de judecată la timpul cuvenit.
Am obosit de vorbele multe, improvizate şi ieftine. Preţul lor e greu, denaturează ceea ce e esenţial, important, semnificativ, potrivit, sfânt. Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvintelor necesare. E nevoie de o împotrivire la vorbele improvizate şi uşoare. Se cuvine să ne calmăm, să ne liniştim, să ne odihnim, pentru ca să putem auzi întru isihie glasul cel şoptit al lui Dumnezeu, vocea îngrijorată a conştiinţei noastre, glasul de dascăl al sfântului trecut, pentru ca să lucrăm pocăinţa în chip sincer.
Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea.
