Auzind relatarea evanghelică de astăzi, referitoare la pescuirea minunată și la frica Apostolului Petru, când a recunoscut și a trăit în prezența Celui ce se afla lângă el în barca sa, suntem încercați, sau, mai degrabă, ar trebui să fim încercați de frică pentru ușurătatea cu care ne apropiem de Dumnezeu, așteptând să-L întâlnim față către față.
– R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?
Gheronda, este rău să ne luptăm pentru a urca în anumite poziții sociale înalte?
Iubirea de slavă este pentru om un cariu mare – această manie de a dobândi demnități, poziții, îl face pe om să apeleze la mijloace osândite de conștiința lui și de legea lui Dumnezeu.
Dacă trebuie să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru și chiar persoana noastră, este firesc să-I oferim și relațiile noastre cu ceilalți. Iar aceasta are din nou o mare importanță nu numai pentru curățirea noastră, ci și pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalți.
În calitate de creştini, trebuie să credem că bunăstarea noastră se află în mâinile lui Dumnezeu şi să recunoaştem că viaţa noastră, deşi marcată de greutăţi şi lupte, este o călătorie premergătoare vieţii veşnice ce va să fie. Dat fiind că această călătorie nu e lipsită nici de necazuri şi durere, nici de griji şi anxietate, e foarte posibil să cedăm în faţa tensiunilor şi să adoptăm o atitudine defetistă, plină de scepticism, comportându-ne ca şi cum n-ar exista nici o speranţă pentru noi.
Vrăjmășiile, scârbele și necazurile vieții par, la prima vedere, că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubește și-L caută pe El, acestea pot încă și mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz.
Astăzi nu mai sunt prigoane ca să mucenicim pentru Hristos. Și totuși putem să mucenicim în fiecare zi, în felurite chipuri. Prilejurile sunt multe și provocările diferite. O mucenicie este să rabzi greutățile aproapelui, durerile bolii, ale văduviei, ale vieții de orfan, ale respingerii. O mucenicie este să se tăgăduiască cineva pe sine, să lepede de bună-voie bogăția necinstită, desfătările lumești, măririle pe care i le aduce lumea și tot ce-l satisface trupește.
Dar nu numai cele spuse până acum, îndatorează pe tot creştinul, care nu are impedimente, să se împărtăşească des, ci şi însăşi Dumnezeiasca Taină şi împărtăşirea, dacă ne gândim bine, ne atrage să ne împărtăşim des pentru că este un element esenţial al vieţii sufletului. Să vedem ce însemnează acest lucru.
Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.
