Dumnezeu voieşte întotdeauna să ne dea tot ce are El, ţine de noi să răspundem voii Sale, doririi sale, şi, primind crucea Sa, să-l convingem că suntem ai Lui. Vedeţi, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu „greu de mulţumit” şi de aceea mulţi cad de la El.
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice: „Să nu ai nimic al tău”.
Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu.
Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)
Scopul poruncilor Domnului este să elibereze mintea de neînfrânare şi ură, şi s-o ducă la iubirea faţă de Acela şi de aproapele. Din această iubire îndoită se naşte lumina cunoaşterii duhovniceşti practice.
Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.
Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se călește. La fel și omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuiește. Focul este întotdeauna foc!
Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat, că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni, dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?
Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?
Hristos nu este doar Cel ce învaţă despre scopul vieţii, ci şi Cel ce călăuzeşte omenirea spre acest scop. De aceea S-a şi înălţat la ceruri: ca să arate unde e scopul nostru – căci unde este El, acolo este scopul. El S-a numit pe Sine „Păstor”.