Este foarte important să cerem rugăciunea fraților noștri. Nu este greșit să-l rogi pe fratele tău: „Știi, am nevoie de rugăciunea ta” sau „Mâine trebuie să mă confrunt cu o dificultate, roagă-te pentru mine!” Este important să mergeți la biserică și să cereți preoților și sfinților să se roage pentru voi, iar rugăciunea noastră pentru ei este, de asemenea, importantă. Atunci vom forma un singur Trup și vom lua parte la lupta comună a tuturor, a întregului Adam, așa cum a spunea Sfântul Paisie. Și, știi ce fel de beneficii primește cel care se roagă pentru ceilalți?
Un mare beneficiu pentru că este vorba de porunca iubirii, este vorba despre iubirea adevărată. În acest fel, purtăm jugul fratelui nostru, jugul întregii lumi. Înțelegeți, astfel, ce fel har primește cel care se roagă în sufletul lui pentru frații săi, pentru frații săi decedați?! Aceștia au nevoie mai mult decât cei vii, pentru că acolo unde sunt au nevoie de rugăciune pentru a primi harul lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-i poată ajuta, să-i întărească și să-i mângăie prin prezența Sa, în acel spațiu spiritual unde se găsesc.
Ce generează punerea în practică a iubirii, prin rugăciune, milostenie, sprijin și orice faptă de iubire? Beneficii spirituale! Vedem inutilitatea a tot ceea ce este uman, vedem vanitatea acestei vieți, a omului și ajungem să ne spunem: „Ce mai are sens în viața aceasta pe care o trăim? Cu ce ne vom alege în cele din urmă?” Adesea, ne plângem: „Cineva sau altcineva m-a ofensat, m-a acuzat pe nedrept! El este bogat și eu sunt sărac! A luat ceea ce-mi aparținea!” Și tot așa, toate lucrurile care ne preocupă în fiecare zi. Și, apoi, ne gândim: dar toate acestea vor avea un sfârșit, absolut totul. Cu toții ne vom afla înaintea lui Hristos și acolo vom vedea cine este înțelept și cine nu, cine a reușit și cine a eșuat, cine este cu adevărat bogat și cine este cu adevărat sărac.
Ce spune Apocalipsa? Pentru că ești sărac și orb și gol, vino să-ți dau bogăție, bogăția Mea, hainele mele albe și tot ce am. (cf. Apoc. 3, 17-18). Ceea ce aveți este fals, efemer, lipsit de valoare, inutil. Ești gol, sărac, mort, porți un nume, te crezi în viață, dar ești mort. În cele din urmă, ceea ce are un sens este să înțelegem că trăim când suntem aproape de Dumnezeu, suntem bogați când suntem aproape de Dumnezeu, reușim atunci când trăim lângă Dumnezeu. Tot restul nu este solid, este zadarnic, deșertăciunea deșertăciunilor. Și toate acestea vor avea, mai devreme sau mai târziu, o mică importanță, deoarece moartea se apropie inexorabil de fiecare, chiar și la o vârstă înaintată. Să avem, așadar, discernământ și să judecăm viața prezentă, nu după circumstanțele actuale, spunând: „Ah, aceasta este foarte bine!”, ci în funcție de viața de dincolo. Trecutul va fi evaluat la final, acest sfârșit se va imprima asupra omului ca o pecete a reușitei sau a deșertăciunii sale.
Sunt episcop și, prin urmare, trebuie să merg în locuri foarte diferite, inclusiv în case și saloane de lux, unde îmi amintesc de chilia Starețului Paisie, în care nu era nimic. Știi ce înseamnă „nimic”? Absolut nimic, în sensul deplin al cuvântului. Doar vreo cutie veche și haine vechi pe care le-a găsit și asamblat; era ceea ce el numea „canapeaua” lui. Și el spunea: „Această canapea, am comandat-o special în Franța, este un Ludovic”. Ne spunea asta ca să ne facă să zâmbim. Când am început să-l vizitez, eram tânăr și mi-a spus: „Pentru tine, „părințele”, am un fotoliu special. Stai jos aici, e foarte special; l-am primit de la niște vizitatori de mare rang!” Și, ce credeți că era? O cutie mică acoperită cu o pernă, și o altă pernă plasată în sus pe perete, pentru a ține cald atunci când adormeam pe ea. Nu avea nimic; icoanele sale erau imagini de hârtie învelite în celofan; ca scaun folosea un taburet și pentru a scrie punea o planșă în poala lui. Sărăcie! Și la el nu găseam nimic, nu pentru că nu avea nimic, ci pentru că nu voia nimic. Dacă ar fi vrut, ar fi fost bogat, milionar, dacă ar fi vrut. Dar nu a vrut asta. Toate bunurile sale erau într-o scorbură: fasole, puțin orez, și ceea ce i se aducea de la mănăstiri, fructe uscate sau lukum, cu care îl delecta pe oaspeții săi. Dar nicio oală, sau orice lucrul ce pentru noi ar fi evident necesar, pentru el erau doar lux.
Într-o zi, Starețul Paisie pregătea ceaiul pentru un vizitator. Cum, credeți? Într-o cutie de conserve. Așa cum au făceau bunicile noastre odinioară. A aruncat câteva ierburi într-o cutie de conserve și le-a lăsat să se infuzeze. Apoi a turnat ceaiul într-o altă cutie, dar ierburile au curs cu ceaiul. Omul s-a dus să-i cumpere o strecurătoare, dar el i-a spus: „Copilul meu, de ce ai adus asta? Vrei să trăiesc în lux acum?”. „Gheronda, o strecurătoare pentru ceai, este un lux? Așa, ierburile nu vor cădea în ceai … Ce este asa de luxos în asta?”. „De ce ai adus asta? De acum înainte, va trebui să o spăl. Va trebui să găsesc un cui ca să o agăț, un ciocan ca să bat cuiul și va trebui să fiu atent să nu o pierd. De ce îmi impui toate astea? Păstrează strecurătoarea, nu numai că nu am nevoie de ea, dar nu o vreau”.
Pentru el, toate aceste lucruri simple erau un lux. Cu toate acestea, vă asigur că aș da toate saloanele lumii pentru chilia aceia infinit sărăcăcioasă și umilă, dar unde totul era impregnat de Dumnezeu, până și praful, totul era plin de Dumnezeu. Mi s-a povestit ce au făcut americanii: au venit și au luat cârpa care era pe jos și pe care Sfântul Paisie își ștergea picioarele înainte să intre în chilie. Au tăiat-o în bucăți mici și le-au distribuit oamenilor. Aceste bucăți mici de cârpă pe care își ștergea picioarele sunt cinstite și au devenit o sursă de minuni. Mi-am spus: iată oamenii lui Dumnezeu! Ajung până-într-acolo încât să venereze praful picioarelor sale.
Cine este cel care a reușit? Cel care a trăit în palat, de care nimeni nu-și mai amintește, decât copiii săi, sau săracul ascet, fără pregătire, și care a trăit singur în munți, dar pe care harul lui Dumnezeu l-a umplut, ca și bucuria, fericirea, optimismul, și care a devenit o sursă la care venim să ne umplem și noi de bucurie și fericire? Toți am mers acolo, la fel ca toți cei ce sufereau, și am băut pe săturate apa care curgea de la acest sărac, care adesea nu aveau nimic de mâncat.
Îmi amintesc că odată, fiind în Salonic, am cumpărat lapte praf pentru Stareț, deoarece el ar fi putut să-l bea în ciuda problemelor sale de digestie, și i l-am adus. „Ce este?”,”Gheronda, e pentru sistemul vostru digestiv! Puțină apă, o lingură de pudră și aveți lapte!”. „Bine, lasă-l acolo!”. După un an de zile m-am întors și am găsit pachetul de lapte exact în același colț. Nici măcar nu era deschisă cutia, nu l-a atins. Era așa cum l-am cumpărat. „Gheronda, binecuvântați, ați lăsat pachetul acolo?”. „Dacă aș fi vrut, l-aș fi cumpărat eu. Nu ți-am cerut să mi-l aduci! Nu e nimic la mine pentru că nu vreau nimic; Am decis că asa să fie viața mea. Dacă aș fi vrut, aș fi putut trăi altfel”.
Nu voi face la fel, ca să-l imit, pentru că în lumea în care trăim nu putem și nu trebuie să facem astfel de lucruri din cauza obligațiilor noastre. Dar inima noastră trebuie să rămână liberă și înțeleaptă și trebuie să învățăm ceea ce dă sens vieții noastre și, în cele din urmă, numai Dumnezeu are sens. Trebuie să judecăm viața noastră nu în termenii a ceea ce este lumesc sau uman, ci prin criteriile lui Dumnezeu; atunci vom fi de trei ori fericiți când Dumnezeu este cu noi.
IPS Athanasie de Limassol