Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”. Ne este, aşadar, de mare folos să citim Vieţile Sfinţilor, pentru că ele înfăţişează diferitele experienţe şi stadii ale vieţii duhovniceşti, iar când vom ajunge să le cunoaştem noi înşine din cercare, cele citite ne vor fi sprijin şi încredinţare pe calea mântuirii.
Cum pot creștinii să-și protejeze copiii care, frecventând școala, au acolo contact cu pornografia, cu drogurile și altele, și se întorc acasă cu obiceiuri rele?
În Vechiul Testament se spune că dragostea este la fel de tare ca moartea, dar Noul Testament ne învaţă că iubirea de Dumnezeu e mai puternică decât moartea. Aşadar, dacă am răbdat ruşine pentru Hristos, iar El ne-a dăruit în schimb energia dragostei Sale, atunci suntem în stare să suferim şi să trecem prin necazuri fără să le simţim greutatea, necazuri pe care altminteri nu le-am putea înfrunta.
Părintele Sofronie are un cuvânt foarte frumos la praznicul Schimbării la Faţă. El ne aminteşte că Domnul, înainte de a le arăta ucenicilor slava Sa, timp de o săptămână nu a rostit niciun cuvânt şi nici nu a făcut vreo minune, ci a rămas în rugăciune împreună cu aceştia. Şi aceasta ca să le arate că Dumnezeu i Se descoperă omului numai atunci când, în rugăciune, duhul lui se linişteşte în Duhul lui Dumnezeu.
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Sunt părinţi care trăiesc o oarecare deznădejde deoarece copiii lor crescuţi în Biserică de mici, participând la slujbe, luând Sfânta împărtăşanie, uneori par mai răi sau mai neastâmpăraţi decât alţi copii, care nu sunt în Biserică. Ce se întâmplă de fapt cu ei? Şi cum pot scăpa părinţii de această deznădejde?
Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”.
– Oamenii se luptă, însă, cu gândul deznădăjduit că Dumnezeu nu le va ierta un anume păcat. Ei zic: eu nu-mi pot ierta lucrul acesta, cum oare îl va ierta Dumnezeu?
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune.
Smerenia lui Hristos sălășluiește în îngeri și în sfinți. Serafimii au câte șase aripi: cu două își acoperă fața, cu două picioarele, iar cu două zboară în jurul tronului lui Dumnezeu, strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” (vezi Isaia 6, 2-3).
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Să zicem că unul dintre fraţii de la mânăstire, Părintele loan, care este din Cipru – un om al inimii, un om cu simplitate, dar şi cu înţelepciune – mi-a spus un cuvânt care mi-a căzut greu, şi am primit „lovitura” ca pe o sabie în inimă. Aceasta este doar o presupunere, întrucât un astfel de lucru nu s-a întâmplat niciodată între noi. Dar să zicem că el a spus acest cuvânt greu care m-a rănit şi eu l-am simţit precum un cuţit ascuţit în inimă. Nu pot evita această durere; ea este reală.
La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însemnate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta învăţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recunoaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputinţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămână pururi vie.
Atunci când iubeşti un om, e bine să îi spui verbal sau să laşi să se deducă din fapte?
– Nu putem iubi cu adevărat dacă nu suntem smeriţi. Domnul ne-a arătat iubirea Sa pentru noi până la sfârşit, smerindu-Se pe Sine până la moarte. Deci, iubirea adevărată este permanent însoţită de smerenie.
Țelul căsătoriei este iubirea dezinteresată. Prin căsătorie noi suntem învățați iubirea dezinteresată, care este chip al Iubirii lui Dumnezeu. Să nu ne pese de noi înșine, ci de celălalt – aceasta este dragostea dezinteresată.