De unde să facem rost de timp pentru practicarea binelui? Nu avem nici măcar timp să ne gândim la el. Viața ne este aglomerată.
„Umblă în lumină, câtă vreme mai este lumina”
Arhim. Ioan Krestiankin
Cei din urmă vor fi mai mari decât cei dintâi
Până nu demult, atunci când mintea și inima ta nu se împărtășiseră încă de adevărul lui Dumnezeu, reacția ta față de cele înconjurătoare era oarecum justificată. În cazul acela, tu nu erai fățarnic. Dar este cu totul altceva să folosești asemenea metode de protest din postura unei persoane credincioase, acest act va constitui o renegare a propriei credințe.
Veşnicia este inevitabilă. Dar oare cum va fi ea?
Dragi prieteni, timpul vieţii noastre reprezintă tezaurul nostru, în care adunăm. Dar cine dintre noi se mai gândeşte la valoarea timpului? Aproape întotdeauna omul îşi îndreaptă gândurile în viitor, uitând că dispune în realitate doar de clipa prezentă, următoarea nefiind în stăpânirea lui. Irosind necugetat timpul prezent sau folosindu-l pentru păcate, noi omorâm timpul, pierdem valoarea vieţii omeneşti.
Liniştea, mângâierea şi înţelegerea se regăsesc numai în credinţă
Pacea nu există. Pace nu a fost niciodată, căci Domnul n-a adus în lume pace, ci sabie, iar aceasta taie în profunzime. Liniştea, mângâierea şi înţelegerea se regăsesc numai în credinţă, numai în Dumnezeu şi alături de Dumnezeu. Să vă dea Dumnezeu singura cunoaştere de folos, şi sufletul vostru va dori să trăiască în pace numai cu Dumnezeu, numai pentru Dumnezeu şi pentru oameni în Dumnezeu. Domnul să vă umple de înţelepciune! Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate.
Doamne, binecuvântează-ne și întărește-ne!
Bineînțeles că tu, care încă din această lume – atât pridvorul raiului, cât și al iadului – nu ai vrut să faci binele și nici măcar să te gândești la el, este foarte puțin probabil să dorești să-l săvârșești atunci când te vei pomeni împrejmuit de întuneric, trecut de ușa acestei vieți, împins fiind din deșertăciunea vieții pământești, care ți-a împrăștiat și ți-a schilodit sufletul, în bezna rece și întunecoasă a „inexistenței”. Din acest motiv, grăbește-te să faci binele! Începe prin a gândi să-l faci, apoi meditează cum ar trebui să-l faci și doar atunci începe să-l practici. Grăbește-te să îl gândești, grăbește-te să îl împlinești. Timpul este scurt.
Şapte duhuri necurate
Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund. Orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă atât nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.
Numai puterea lui Dumnezeu îl leagă pe vrăjmaș
Constatările dumneavoastră sunt corecte. „Duhul răutății din văzduhuri a stăpânit trupul și cugetul meu și m-a adus la epuizare, ca să mă ducă la pierzare”. Da, scopul lui este să omoare sufletul și trupul. Dar cine v-a poruncit să mergeți de una singură la luptă?
Dacă pe noi înşine ne cunoaştem cu greu, cu atât mai mult pe alţii
Cu voia lui Dumnezeu, pleacă de pe câmpul luptei duhovniceşti cei sfinţi şi cei păcătoşi, cei care au adunat şi cei care au risipit. Oare putem îndrăzni să enunţăm vreo apreciere cu privire la modul cum au trăit? Nu şi iarăşi nu! Iar pentru noi înşine va trebui să dăm răspuns.
Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe Cruce
Fiii de azi ai Bisericii sunt cu totul atipici, căci sunt produsul apostaziei generale. Ei vin la viața duhovnicească îngreuiați de mulți ani de viață în păcat, având noțiuni denaturate despre bine și rău. Adevărul lumesc asimilat de ei se ridică împotriva concepției despre Adevărul Ceresc care începe să prindă viață în sufletul lor. Iar aceste două adevăruri sunt, în esența lor, absolut diferite și ireconciliabile. Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe Cruce.
Cele șapte înflăcărări ale duhului
Promptitudinea pocăinței după orice păcat făcut – iată care este prima înflăcărare pe care trebuie să i-o aducem lui Dumnezeu. Rapiditatea iertării fratelui care ne-a greșit – este cea de-a doua înflăcărare a duhului, pe care ar trebui să o avem. Rapiditatea răspunsului dat fiecărei rugăminți, a cărei împlinire este posibilă pentru noi și utilă pentru persoana care ne-a solicitat ajutorul – este cea de-a treia înflăcărare.
Cea mai grea stare în care poate ajunge un om este cea în care se simte părăsit de Dumnezeu
Durerile sunt crucea care arde păcatele pe care noi nu le recunoaştem a fi păcate. Şi de aceea trebuie să mulţumim milosârdiei lui Dumnezeu, trimisă nouă prin dureri. Fiecărui creştin îi revine să treacă prin focul păcatelor şi e uşor de înţeles aceasta, căci nu există om care să fi trăit şi să nu fi greşit.
Fugim de crucea potrivită şi întindem mâna după o altă cruce
Cu gura se pare că-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate, dar cu fapta aţi tăia cu o neobişnuită uşurinţă, aţi îndepărta de la dumneavoastră durerea… Iar ceea ce aţi îndepărta, de fapt, sunt făgăduinţele date lui Dumnezeu.
Omul rob al faptelor trupești construiește pe nisip și risipește
Tehnica de mult timp mărește continuu viteza de deplasare a oamenilor și de procurare a bunurilor pământești. Ar părea că oamenii ar trebui să aibă mai mult timp pentru viața duhovnicească. Însă lucrurile nu stau așa, sufletului îi este tot mai greu să trăiască. Materialitatea lumii atrage și sufletul omenesc în vârtejul ei amețitor. Și sufletul se stinge, el nu mai are vreme pentru nimic înălțător din lume: toate se învârt, toate se rotesc și își măresc viteza. Ce iluzie îngrozitoare a lucrurilor!
Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci omul este neapărat împreună-creator cu Domnul al vieții sale
Toate greutățile și bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu și tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine, pentru că noi nu înțelegem nimic din cele duhovnicești și purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă și bolește pentru că sufletul este plin de lepră.
Nu v-ați gândit niciodată: de ce oare suntem atât de supărăcioși?
De ce oare cei blânzi sunt socotiți fericiţi îndată după cei cei plâng? Pentru că blândeţea este rodul şi urmarea înfrângerii şi a plânsului pentru păcate. Mai mult decât atât, noi căutăm să aflăm în lume linişte sufletească, dar n-o avem, pentru că această linişte este rod al blândeţii şi al nerăutăţii. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Мt. 11, 29).
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi. Domnul, însă, în locul celor dintâi îi numeşte fericiţi pe cei din urmă, zicând: „Fericiţi cei ce plâng”, deşi toţi îi socotesc nefericiţi.
Învățați-vă copiii să se împărtăşească cu evlavie şi cu bucurie
Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Multe mame, chiar şi creştine, preferă să lucreze, dar să nu crească copii, uitând cuvintele Apostolului, că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, adică prin creşterea copiilor.