Purtarea Crucii

Draga mea în Domnul N.,

Am primit scrisoarea dumneavoastră. Oare care din noi se poate lua la ceartă cu Dumnezeu sau cine îndrăzneşte să-I poruncească? El nu Se sfătuieşte cu nimeni şi nu dă socoteală nimănui. Iar noi, mărginiţi fiind, nu putem să evaluăm co­rect ceea ce se petrece cu noi şi în jurul nostru.

Iată, merg pe „drumul însângerat” al mănăs­tirii noastre şi, închizând ochii, mă alătur corte­giului funerar din secolul al XVI-lea, în urma ţa­rului Ioan cel Groaznic, ce poartă în mâinile sale trupul decapitat al egumenului mănăstirii noas­tre, Cornelie. Groaza, durerea, nedumerirea au cuprins inima fiecăruia din cei ce mergeau în acest cortegiu îndurerat. Iar acum, în secolul al XX-lea, Biserica se roagă acestui egumen: „Prea­cuvioase Mucenice Cornelie, roagă-te lui Dum­nezeu pentru noi!” Şi el se roagă, pentru că prin sfinţenia vieţii sale şi prin sfârşitul mucenicesc a primit îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi a devenit astfel apropiatul Lui şi mijlocitor către Domnul pentru cei ce se roagă lui. Iar în mănăs­tirea aceasta au continuat neîntrerupt viaţa mo­nahală şi rugăciunea către Dumnezeu datorită rugăciunilor lui. Iar atunci, în secolul al XVI-lea, nu doar un singur om a cârtit pentru cele întâm­plate şi L-a învinuit pe Dumnezeu, cerându-i socoteală: Pentru ce? De ce? Insă una este judecata omenească şi alta este judecata lui Dumnezeu.

Dumneavoastră suferiţi, suferiţi cu toată fiin­ţa, până la cârtire, până la sentimentul părăsirii de Dumnezeu, suferiţi că deveniţi o povară pen­tru ceilalţi, pentru cei apropiaţi. Dar oare ştiţi că suferinţele dumneavoastră şi fărâma de milosârdie şi compătimire a celor apropiaţi şi ajutorul dat dumneavoastră vi se socotesc tuturor drept nevoinţă mijlocitoare pentru mântuirea sufletu­lui? Da, crucea vieţii dumneavoastră este fără în­doială din cale-afară de grea, dar şi preţul ei e mare, pentru că vi se va socoti nu numai dum­neavoastră drept nevoinţă, ci şi întregului neam. Sigur că ar fi bine să vă purtaţi crucea fără cârti­re şi să vă ridicaţi cât mai des mintea şi inima la Dumnezeu, acolo unde este patria noastră, unde este Tatăl nostru, Care iubeşte cu o iubire nease­muită pe fiecare dintre copiii Săi.

Pentru Hristos, iertaţi-mă! Nu vă scriu cuvin­te goale, ci vă vorbesc din inimă şi din experien­ţa bogată a vieţii proprii, vă vorbesc de pe crucea vieţii mele (şi în şoaptă, numai dumneavoastră, vă spun că nici mie crucea nu-mi este uşoară, dar slavă lui Dumnezeu pentru toate!). Cât este de scurtă viaţa noastră şi cât e de mare veşnicia un­de ne aşteaptă bucuria petrecerii cu Dumnezeu!

*

[…]

Draga mea în Domnul T.,

Faptul că încă nu aţi divorţat de soţul legiuit şi binecuvântat pentru dumneavoastră de Dum­nezeu arată că încă vă mai este vie conştiinţa creştinească şi aceasta nu vă lasă să vă omorâţi duhovniceşte soţul bolnav.

Şi ce se întâmplă dacă unul din soţi se îmbolnă­veşte de o boală incurabilă şi are nevoie de o îngri­jire anevoioasă? Ce, trebuie dus înainte de moarte la cimitir? Doar sunteţi cununaţi şi B., soţul dumitale, face eforturi să se împotrivească bolii duhov­niceşti. Starea lui este răzbunarea vrăjmaşului, iar dumneavoastră vă gândiţi la divorţ. Când el va muri, părăsit de dumneavoastră, nu vă veţi găsi liniştea în suflet până la sfârşitul vieţii.

Creştinismul este nevoinţa vieţii, este purta­rea crucii, este osteneală. Iar creştinismul de azi este pentru mulţi numai pe vârful limbii şi durează cât timp deasupra capului este cer senin. Trebuie să te rogi cu răbdare şi cu încă şi mai multă răbdare, trebuie să porţi greutatea bolii soţului. Voi doi sunteţi un singur trup. E bolnav soţul, suferă si soţia.

Dumnezeu să vă înţelepţească şi să vă întărească!

*

Draga mea N.,

Dumneavoastră mă întrebaţi cu privire la păcatele nepocăite. Dar există şi păcate pentru care pocăinţa verbală nu e de ajuns şi de aceea Domnul îngăduie necazurile, care sunt pocăin­ţa cu fapta. Vrăjmaşul îşi exercită drepturile asupra celor ce săvârşesc păcate de moarte. Urma­rea acestui fapt o veţi simţi în mod real în viaţa dumneavoastră. Înarmaţi-vă cu răbdare în rugă­ciune şi cu conştiinţa că purtaţi canonul dat de Domnul spre mântuirea dumneavoastră.

Când acesta se va sfârşi şi vrăjmaşul va ve­dea că stăruiţi în dorinţa de a trăi după Legea lui Dumnezeu, vă va fi mai uşor şi nu veţi mai avea asemenea piedici în toate.

Rugaţi-vă pentru fiu, el poartă asupra sa greu­tatea păcatelor părinteşti; rugaţi-vă şi pentru ta­tă, necredinţa lui dă naştere bolii psihice. Aceas­ta vă este crucea vieţii, pe care oamenii nu pot să v-o ridice, ci numai Domnul.

*

Draga mea în Domnul V,

Din scrisoarea dumneavoastră e greu de apreciat cauza bolii fiului, dacă este de natură duhovnicească sau psihică. Cel mai adesea se întâmplă ca omul, desprinzându-se de Izvorul Vieţii, să săvârşească fapte necuvioase şi astfel să i se îmbolnăvească sufletul; iar prin împietri­rea în rătăciri i se îmbolnăveşte şi trupul.

Nu mi-aţi scris ce atitudine are A. faţă de cre­dinţă, faţă de Biserică. Faptul că a plecat la părin­tele N. nu ne spune prea multe.

Dacă aveţi posibilitatea să vă pregătiţi fiul pentru Sfântul Maslu, atunci faceţi-o neapărat, şi trebuie să se împărtăşească măcar o dată la do­uă săptămâni.

Şi cum stau lucrurile în familia dumneavoas­tră? Sunteţi oare cununată cu soţul, oare n-aţi să­vârşit păcate de moarte, spre exemplu pruncuci­dere?

Trebuie să vă examinaţi viaţa cu atenţie şi, dacă este vreun păcat, trebuie îndepărtat prin tă­măduirea duhovnicească. Apoi se va vedea dacă A. mai are sau nu nevoie de medici psihiatri.

Domnul să vă întărească! Aveţi o cruce grea, dar trebuie să o duceţi până la capăt.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul crucii, Editura Sophia, 2013)