„Toată istoria creștinismului nu este altceva decât istoria unei singure și unice minuni, a minunii Învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creștinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire.” (Sfântul Iustin Popovici)
„Într-o lume rănită de războaie,
Hristos Cel Înviat ne cheamă la împăcare și iertare.”
„Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure. Și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută că a Înviat Hristos, Bucuria cea veșnică.” (Canonul Învierii, Cântarea 1)
Dacă Hristos n-ar fi înviat, toată structura creştinismului, în special dimensiunea lui metafizică, eshatologică, care este şi chintesenţa lui, ar fi fost pierdută.
Fărădelegea s-a săvârșit, dar totodată Domnul și-a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârșitu-s-a!” Dumnezeiescul trup atârnă pe Cruce, gol şi mort, fără suflare; Iosif şi Nicodim îl gătesc pentru îngropare, tânguindu-se cu plângere şi umilinţă: „Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu? Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri? Cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel nestricat? Sau cu ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici!”
„Dulcea mea lumină
Şi mântuitoare,
Cum în groapă-ntunecoasă Tu Te-ai ascuns?
O, nespusa Ta răbdare, Bunule!”
Cuvintele Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? nu sunt cuvinte ușor de înțeles. Cum poate Dumnezeu-Tatăl să-Și părăsească Fiul? Iisus Însuși a spus: Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui… Eu și Tatăl una suntem… Cum poate Fiul să se simtă părăsit de Dumnezeu-Tatăl? Și totuși, aceste cuvinte nu sunt o simplă metaforă, nu e numai un verset dintr-un psalm (Ps. 21, 1), ci ele exprimă o realitate. Care realitate? Doar o suferință fizică? Nu, mult mai mult decât atât. Este un sentiment cumplit al abandonului.
Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?
După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
Într-o zi, în Vinerea Mare, mă aflam la slujbă. Biserica era plină de lume. Ce-am pățit! Citeam Evanghelia și, când am ajuns la „Eli, Eli, lama sabahtani?” adică: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 24, 46), n-am putut să mai sfârșesc. N-am mai spus „pentru ce M-ai părăsit?” Am fost cuprins de o cutremurare sfântă. Mi s-a tăiat glasul. Dinaintea mea aveam întreaga scenă tragică. Am văzut fața aceea. Am auzit acel glas. Îl vedeam pe Hristos foarte viu.
Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm.
Liturghia Învierii, cel mai important moment liturgic al anului, este trăită de către Biserică cu o mare bucurie. Veşminte luminoase, cântări în tonuri veselitoare, lumânări în mâini şi candele aprinse în suflete, zâmbete pe chipuri. În toiul nopţii, totul explodează de lumină şi bucurie!
Nu este oare o realitate faptul că dacă am primi cu adevărat Adevărul Absolut al lui Hristos, cu dorinţa noastră înnăscută după adevăr, nu am mai putea refuza să-I urmăm Lui? Dar un instinct animalic al trupului ne spune repede că a-I urma înseamnă să fim gata pentru a fi răstigniţi din dragoste pentru El. Unde şi cum vom găsi puterea pentru un asemenea eroism? Suferinţa lui Hristos e cu neputinţă de zugrăvit. În orice caz, nimeni nu o înţelege.
Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși pentru păcatele lumii.
Adusă Dumnezeului Veșnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeiești, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Numai acela care, plin de mângâiere, ştie că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se duce, numai acela are putere să se dezbrace pe sine de sine. Acela se poatedezbrăca de orice mândrie, de orice pretenţie, de orice interes, de orice laudă şi chiar deorice merite. Acela se poate dezbrăca de hainele lui, pentru a le da celui mai dezbrăcat cael. Se poate lipsi de pâinea lui, spre a-i potoli foamea semenului său mai flămând ca el. Se poate lipsi de dreptul său, în folosul altuia mai lipsit ca el (1 Corinteni 10, 33).
Puteţi bea paharul pe care îl voi bea sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care voi fi botezat? Astfel L-am auzit pe Hristos întrebându-i pe ucenici în Evanghelia care a fost citită acum câteva Duminici, atunci când I-au spus că au lăsat totul în urmă şi au cerut să fie aşezaţi de-a dreapta şi de-a stânga Lui în Împărăţie.