
Să dovedim că suntem fiii lui Dumnezeu după dar




Dumnezeu cel Smerit „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.” Harul este vița Sa, a lui Dumnezeu, și El Își dă viața cărora năzuiesc către asemănarea Lui.

Păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești.

Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.

Dacă, atunci când suntem bolnavi, săpăm puțin sub picioare, în loc să aruncăm cu pietre în cer, se poate să dăm imediat peste izvorul vindecării noastre, ajunge ca Dumnezeu să vrea asta. Noi doar să ne încredințăm în mod deplin lui Dumnezeu, să nu simțim că ni se întâmplă ceva, să nu fim îndurerați, să nu fim strâmtorați, să nu ne îngrijorăm, să nu deznădăjduim, ci să ne încredințăm în mâinile lui Dumnezeu. (Arhim. Emilianos Simonopetritul)

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta. (Ioan 5:1-16)

Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.

Adevărata luptă se dă în inimile oamenilor, între iubire și ură, între lumină și întuneric, între Dumnezeu și cel ce este ucigaș de oameni dintru început.

La început, când omul vine spre a lucra Domnului, Domnul, cu harul Său, dă sufletului puterea de a râvni binele și totul îi este ușor și prielnic; iar când sufletul vede în sine acestea, necercat fiind, gândește: „Toată viața mea voi râvni așa”.

Dragi prieteni, timpul vieţii noastre reprezintă tezaurul nostru, în care adunăm. Dar cine dintre noi se mai gândeşte la valoarea timpului? Aproape întotdeauna omul îşi îndreaptă gândurile în viitor, uitând că dispune în realitate doar de clipa prezentă, următoarea nefiind în stăpânirea lui. Irosind necugetat timpul prezent sau folosindu-l pentru păcate, noi omorâm timpul, pierdem valoarea vieţii omeneşti.

Nu uitaţi că trecem prin vremuri grele şi de aceea este trebuinţă de multă rugăciune. Să vă gândiţi la marea nevoie pe care o are lumea astăzi şi la marea pretenţie pe care Dumnezeu o are de la noi pentru rugăciune.

Râvna ta nu este cu dreaptă judecată şi obişnuieşti să aştepţi răsplată pentru nevoinţele tale. Greşeşti. Milostivirea lui Dumnezeu se pogoară mai ales acolo unde este smerenie, iar lucrarea simplă nu va primi nicio răsplată. „Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele” – grăieşte Prorocul (Psalmul 24, 18).

Mulţi au anumite aşteptări de la Sfânta Împărtăşanie înainte de vreme, şi atunci, fără să vadă ceea ce au dorit, se simt tulburaţi, şi însăşi credinţa lor în puterea Tainei este zdruncinată. Slăbiciunea nu se află în Taină, ci în dorinţa uşuratică.

În Vieţile Sfinţilor găsim o pildă de statornică pocăinţă şi rodul ei: Un frate, păcătuind adesea, îndată alerga la Icoana Mântuitorului şi aruncându-se cu faţa la pământ, cu lacrimi amare striga: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită!”

Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi. În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înţelege această părută robie.

