Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale.
În majoritatea timpului trăim ca și cum ne-am întocmi un proiect pentru viața ce o vom trăi mai târziu.
Să-ţi fie deprinse cu smerenia şi înfăţişarea şi haina şi mersul şi statul şi hrana şi aşternutul şi casa şi toate lucrurile din casă. Cuvântul, cântecul şi vorba cu vecinii să fie mai degrabă măsurate decât îngâmfate. Nu întrebuinţa vorbe umflate şi meşteşugite, nici nu folosi glas afectat în cântecele tale. Nu fi mândru şi grav în vorbirile tale, ci îndepărtează orice lăudăroşenie.
Într-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc».
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
El ne cheamă și ne învață să coborâm în noi înșine, în iadul din noi care ne împiedică să ne sfințim. El ne așteaptă acolo și mare ne va fi bucuria scoaterii noastre din întunericul memorat în adâncul firii. Acolo în adânc sunt balaurii, sunt șerpii, sunt amintirile, sunt ținerea de minte a răului, sunt spaimele, sunt rănile pe care le-am primit și la care am reacționat fără Dumnezeu, cu frică, cu invidie, cu ură, cu minciună, cu ce am putut, ca să supraviețuim.
„Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi! “ (Sfântul Nicolae Velimirovici)
„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
Prin tragere de inimă, binele tău se socoteşte îndoit. Milostenia care se face cu strângere de inimă sau din constrângere este fără rod şi searbădă. Când facem binele, trebuie să sărbătorim şi să nu ne tânguim. Sau crezi că milostenia nu este obligatorie, ci benevolă? Oare socoteşti că nu este poruncă, ci sfat şi îndemn? Ce mult aş fi vrut şi eu să fie! Căci aşa o socoteam, dar m-a înspăimântat ceea ce spune Scriptura, despre cei pe care în ziua Judecăţii, Dreptul Judecător îi va pune de-a stânga Sa, ca pe capre, şi-i va osândi (Matei 25, 31-46).
Toți strigăm către Dumnezeu: „Doamne miluiește-ne!” și „Stăpâne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!”, dar când Dumnezeu ne trimite mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: când vine asupra noastră vreo scârbă, sau ispită cu care vrea Dumnezeu să ne dea mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim și nu suferim cu bucurie acea scârbă, sau ispită, ci ne tulburăm și ne necăjim.
In viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti. Se pune aşadar problema de a şti cum poate omul deosebi adevărata prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt în el de o prezenţă şi lucrare străină şi pe care I le atribuie Duhului Sfânt sub efectul unei amăgiri.
Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii duhovniceşti decât duhovnicul tău şi dacă la mărturisire nu-i spui ce ţi s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta va fi îngăduit unei înşelări să pună stăpânire pe tine spre povăţuire.
Libertatea noastră caută cu adevărat ceea ce o sporeşte şi, prin urmare, doreşte ceea ce doreşte şi Dumnezeu pentru noi. Atunci omul uneşte în el voia lui Dumnezeu cu voia sa, nu în chip înrobitor, ci din iubire, armonizând voia lui cu voia lui Dumnezeu la nivelul deplinei libertăţi. Ceea ce cere Dumnezeu de la om este tot ceea ce-l ajută să se dezvolte şi să se întregească ca persoană. Să valorifice toate puterile şi însuşirile cu care l-a înzestrat. Şi omul cu adevărat liber răspunde: „Facă-se voia Ta, Doamne!”.
Lupta pe care o ducem e să ne eliberăm inima de patimi, de păcate, de tot ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Poate fi și un lucru foarte mic. De aceea și iubirea de arginți, nu se măsoară prin câți bani ai, ci cum îi ai și cum îi folosești. Poți să ai un euro și să fii zgârcit și poți să ai un milion și să fii liber. Nu se măsoară ca număr, ci ca inimă…
Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie, ba chiar Îl numește „Tată”. „Rugăciunea cea mai veche și cea mai răspândită se adresează Părintelui Ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut și preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veșnice și mântuitoare?
Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.