Un nevoitor din Sfântul Munte Athos povestea despre o perioadă din viața sa când trăia singur în pustie. Era puternic ispitit de deznădejde, iar sufletul îi era copleșit de întuneric. Totul i se părea lipsit de sens. Trecea prin acele stări despre care vorbește și Sfântul Siluan Athonitul, iar harul lui Dumnezeu încă nu lucra în inima lui cu putere, astfel încât întreaga lume i se părea apăsătoare și lipsită de lumină.
Pune-ți această întrebare: dacă soția mea, copiii mei, cel mai apropiat prieten al meu sau colegii de serviciu ar ști cutare sau cutare lucru despre mine, mi-ar fi rușine sau nu? Dacă mi-ar fi rușine – mărturisește-l.
La fel spunem şi noi acum: „De n-ar fi fost Domnul cu noi… de vii ne-ar fi înghiţit pe noi…” (Psalmul 123, 1-3).
Când te rogi, memoria îţi aduce [în minte] fie nălucirile unor lucruri din trecut, fie griji noi, fie chipul celui ce te-a întristat.
Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.
Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.
Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac.
Nepăsarea este un duşman viclean şi înfricoşător al vieţii noastre. De multe ori am fost îndreptăţit să consider nepăsarea drept vrăjmaşul cel mai neînduplecat al nostru. Grija Stareţului de a ne feri de ea şi profunda lui experienţă în ce priveşte vicleniile şi modurile încâlcite prin care ea zăpăceşte şi îşi încurcă victimele, ne impune să spunem ceva şi despre acest duşman al nostru.
În limbajul Părinţilor, ea se numeşte acedie, dar şi nepăsare şi trândăvie, care toate înseamnă acelaşi lucru, adică moarte sufletească.
Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu.
Cu cel ce nu te ascultă cu poftă nu te întinde la convorbiri lungi, ca să nu-l dezguști și să nu-l faci a te urî, cum e scris: „Cel ce înmulțește cuvinte va fi urât” (Sirah 20, 7).
Nu vorbi aspru și cu glas tare, pentru că amândouă sunt foarte urâte și produc suspiciunea că ești gol și prezumțios. Nu vorbi de tine, de afacerile tale ori de relațiile tale, decât la mare trebuință; iar atunci, cât mai scurt și mai concis posibil.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii omeneşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclude prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.
Gheronda, rugăciunea inimi înlătură fiecare gând, dacă-ți faci semnul Sfintei Cruci și spui rugăciunea aceasta din tot sufletul? Le risipește pe toate?
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?
Toți suntem datori să le împlinim după puterea noastră, cel mic după micimea lui și cel mare după mărimea lui.
Astăzi aș vrea să încep o discuție pe tema: ce îi veți spune unui copil care vă întreabă: cum trebuie să mă rog? ce trebuie să fac?