Cinstim sfânta pomenire a Marelui Mucenic Pantelimon. Tema noastră va fi întrebarea: Care este pricina prigoanei Sfântului Pantelimon? La aceasta vom da un scurt răspuns.
În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte (Matei 17, 14-23).
(…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.
Sufletul, afirmă Sfântul Grigorie Palama, este cu adevărat tămăduit atunci când se desface de cele inferioare lui şi se alipeşte „prin dragoste” de cele superioare lui. Interpretând întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe, Sfântul subliniază că, după căderea în păcat şi în fărădelegi, „am lepădat asemănarea dumnezeiască, dar chipul nu l-am pierdut”. Acesta este motivul pentru care sufletul poate fi restaurat:
Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine și vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop sfințirea credincioșilor, care dobândesc prin acestea iertarea păcatelor și moștenirea Împărăției Cerurilor. Mijloacele care pregătesc și înlesnesc împlinirea acelui scop sunt rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta Scriptură, în general toate cele ce se săvârșesc și se rostesc în cadrul Sfintei Liturghii.
Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie. Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer – din aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie – şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.
Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
Care este raportul între rugăciunea personală, intimă şi rugăciunea Liturgică? Ne putem ruga singuri acasă, făcând abstracţie de Sfânta Liturghie?
Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naşte în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Un stareţ oarecare era în Thebaida, şezând într-o peşteră, şi avea un ucenic iscusit. Și avea stareţul obicei ca în fiecare seară să-l sfătuiască pe dânsul cele de folos, iar după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă.
Cel care vrea să se împărtăşească în fiecare duminică la Sfânta Liturghie trebuie să ducă o viaţă corectă, nu trebuie să se pregătească în mod special pentru asta, pentru că împărtăşirea cu Sfintele Taine nu-i o recompensă, ci e un ajutor.
Frica de Dumnezeu nu este o frică psihologică, ci este un dar al lui Dumnezeu.
Mai opriţi-vă din cale
Fraţilor întru Hristos
Şi uitaţi-vă cu jale
La mormântul meu de jos.
Atunci când iubeşti un om, e bine să îi spui verbal sau să laşi să se deducă din fapte?
– Nu putem iubi cu adevărat dacă nu suntem smeriţi. Domnul ne-a arătat iubirea Sa pentru noi până la sfârşit, smerindu-Se pe Sine până la moarte. Deci, iubirea adevărată este permanent însoţită de smerenie.
Icoana Maicii Domnului de la Poceaev este una dintre cele mai cinstite sfinte odoare ale Bisericii Ruse. Lavra Poceaev, un bastion vechi al Ortodoxiei, adăpostește icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de aproximativ 400 de ani. Minunile săvârșite înaintea sfintei icoane a Maicii Domnului sunt numeroase și sunt mărturisite în registrele pe care mănăstirea le ține, cu explicațiile detaliate făcute de credincioși, care prin rugăciune au dobândit eliberare de duhuri necurate, eliberarea din captivitate, și care au fost aduși la calea cea dreaptă.
Pentru creștin nu există întâmplare; pentru creștin nimic din cele ce se petrec pe pământ nu este lipsit de sens. Tot ceea ce se întâmplă este fie îngăduit de Dumnezeu, fie rânduit de înțelepciunea și iubirea Sa. De aceea, prima datorie a creștinului este să pătrundă sensul împrejurărilor, al situației în care a fost așezat. Să pătrundă acest sens în mod creator, intrând în planul Celui care l-a așezat tocmai în acea împrejurare.