Pentru a cunoaşte, chiar şi numai „prin oglindă, ca-n ghicitură” (cf. I Corinteni 13, 12), felul în care S-a chinuit Hristos Însuşi pentru a preface natura noastră fizică în rugăciune care să reflecte, fie şi măcar în chip palid, rugăciunea Sa din Ghetsimani în cea mai tragică noapte din istoria lumii, trebuie să acceptăm strâmtorarea.
Doi oameni nu pot avea niciodată acelaşi merit pentru aceeaşi faptă.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
– Părinte, ce este mângâierea dumnezeiască?
Cei ce s-au hotărât să slujească întru adevăr Domnului Dumnezeu, trebuie să se îndeletnicească neîncetat cu pomenirea de Dumnezeu, adică să se roage neîncetat către Domnul Iisus Hristos, zicând cu mintea fără încetare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Iar în orele de după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Sau poţi să chemi şi direct pe Preacurata Fecioară Maria, zicând:
Nu trebuie să te dedai nici la osteneli peste măsură, pentru ca tovarăşul de vieţuire, trupul, să fie credincios şi destoinic întru săvârşirea faptelor bune. Trebuie să mergi pe calea de mijloc, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga (Pilde 4, 27) şi să dai duhului cele duhovniceşti, iar trupului cele trupeşti, ceea ce este necesar pentru menţinerea vieţii vremelnice şi ceea ce se cere cu dreptate de către ea pentru viaţa comună, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21).
Cel ce doreşte să se mântuiască, trebuie să aibă inimă înfrântă şi aplecată spre pocăinţă după cuvântul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19).
Harul Sfântului Duh este primit de toți creștinii prin Taina Sfintei Miruiri, când sunt unse toate membrele principale ale corpului, după cum a rânduit Sfânta noastră Biserică, paznicul veșnic al acestui har.
În Sfânta Împărtășanie mâncăm ce vede mintea a fi o bucățică de pâine și un strop de vin, ce văd ochii noștri pământești, ce miroase mirosul nostru pământesc, ce simt cele cinci simțuri: este pâine și vin. Dar, într-un chip tainic, acestor simțuri li se dezvăluie din ce în ce mai puternic și mai clar, mai limpede și mai concret, atunci când simțurile duhovnicești se dezvoltă; și începem să înțelegem cuvântul Mântuitorului Care zice că este nu numai pâine și vin, ci Însuși Trupul și Sângele Lui. Spune sfântul Pavel că deoarece copiii sunt părtași trupului și sângelui, și El – Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut părtaș trupului și sângelui, S-a făcut asemenea nouă. Dar, într-un chip de neînchipuit omului, Se dă spre mâncare.
“În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 11-12).
Hristos n-a venit să desființeze Legea și prorocii, ci să le împlinească, ne spune Evanghelia Sa. A venit să ni le facă desăvârșite: N-am venit să stric, ci să împlinesc Legea și profeții (Matei 5, 17).
Sfântul Vasile a fost pentru toți un fel de lege a virtuții și a fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această viață; a preamărit virtutea și a urgisit viciul; avea farmec la povestit și știa să educe pe alții chiar când glumea!
Mulți cred că iubirea este suficient să fie purtată în inimă. Dar în viața duhovnicească, iubirea are nevoie de forme prin care să se exprime și să rodească. Metaniile și nevoințele nu sunt un scop în sine, ci mijloace prin care omul ajunge la esență: întâlnirea vie cu Hristos. Dacă ele nu duc la această întâlnire, rămân goale.
Cum voi fi împreună cu Iov eu, care n-am primit cu mulţumire necazul ce mi s-a întâmplat? Cum voi fi împreună cu David eu, care n-am avut ca el îndelungă răbdare împotriva vrăjmaşului? Cum, iarăşi, voi fi cu Daniil eu, cel ce n-am căutat pe Dumnezeu cu înfrânarea cea de-a pururea şi cu rugăciunea cea iubitoare de osteneală? Cum voi fi cu fiecare dintre sfinţi eu, cel ce n-am umblat pe urmele lor?
Să vă rugaţi pentru rudeniile voastre fără să vă neliniştiţi pentru mântuirea lor, căci altfel pierdeţi comunicarea voastră cu Hrisos şi dovediţi puţinătate de credinţă. Să le încredinţaţi pe toate iubirii şi proniei lui Dumnezeu, şi să vă rupeţi de lume, de rudenii, de părinţi şi de fraţi. Toate acestea pe care le trăiesc asceţii sunt scrise în canonul tunderii în Schima Mare: „Cei ce voiţi – zice Domnul – în urma Mea a veni, cu osârdie lepădaţi-vă de patimile cele lumeşti, de părinţii care v-au născut şi de soţii şi de fraţi şi de prieteni şi de rudenii, de averi şi de case, şi primiţi vrednicia apostolilor Mei”.
Iarna la Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Suruceni aduce o liniște aparte, care cuprinde întreaga obște și pe toți cei ce îi trec pragul. Sub haina albă a zăpezii, bisericile și aleile mănăstirii se așază într-o rânduială tăcută, iar frumusețea simplă a locului îndeamnă la reculegere și rugăciune.