De fiecare dată când sărbătorim Adormirea Maicii Domnului este ca şi cum am prăznui Sfintele Paşti: Paştele de vară. Un altfel de Paşte ne pregăteşte Doamna de Dumnezeu-Născătoare: sfântă trecere „de la moarte la viaţă”, al doilea Paşte, sfânt, fără prihană, dătător de viaţă pentru neamul omenesc, findcă astăzi, cu adevărat, „sunt biruite hotarele firii”.
Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurie. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Aici nimeni nu ne poate da pace, ci numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi și nouă – dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El – să simțim bucuria Vieții. Dar noi ne încurcăm mult în viața materială a acestei lumi, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică – și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.
Dacă omul nu lucrează (pentru Dumnezeu), caută mereu să se îndreptăţească. „Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau „Adam e de vină”, „Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată:
– Gheronda, atunci când am mereu căderi în nevoința mea, mă cuprinde mâhnirea.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cea mai impresionantă prezenţă omenească din istorie. Părinţii imnografi şi teologi ai Bisericii noastre nu ezită să o compare cu îngerii, pentru a evidenţia sfinţenia persoanei sale: „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Dintru început ia-ți îndreptar credința, ca să dai rost și noimă vieții tale, s-o cârmuești, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană și deșartă, și nimicnicie. Cu El, viața-i bogată și plină de tâlc.
Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră.
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Lumea are mulți săraci cu duhul, dar nu cum se cuvine. Și mulți care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderea fiilor.
Pentru că totdeauna noi trebuie să ne raportăm personal la lucrurile mai presus de noi, întrebarea este cum stau eu față de Maica Domnului, cât sunt eu de cinstitor față de Maica Domnului, ce înseamnă pentru mine Maica Domnului? Știu că pentru Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, ea este mama Lui. Știu că pentru Dumnezeu Tatăl înseamnă aleasa lui Dumnezeu Tatăl, știu că pentru Dumnezeu-Fiul înseamnă locașul lui Dumnezeu-Fiul, mai știu că pentru Duhul Sfânt înseamnă cea peste care S-a pogorât Duhul Sfânt. Știu că pentru Sfânta Elisabeta înseamnă Maica Domnului ei. Știu că pentru femeia care a ridicat glas din popor înseamnă „cea fericită”. Dar pentru mine, personal, ce înseamnă Maica Domnului: cât sunt eu de legat de Maica Domnului?
Să știți că numai patimile și păcatele sunt ale noastre. Orice bine pe care îl facem este de la Dumnezeu și orice neghiobie pe care o facem este a noastră. Fie și pentru puțin să ne părăsească harul lui Dumnezeu, și nu mai putem face nimic. Precum în viața fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puțin timp oxigenul, îndată murim, tot astfel și în viața duhovnicească, dacă se retrage pentru puțin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut.
Nu întârzia a-ţi ţese haina de mire când trebuie să mergi acolo împodobit, ca să întâmpini pe Mirele Hristos.
Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaştem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experienţă; am petrecut şapte ani în pustie şi niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezenţa cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Omul. Astfel, şi aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.
Aparţii Bisericii lui Dumnezeu sau obştii credincioşilor în Hristos; această Biserică este Trupul cel Unul al lui Hristos şi Hristos Dumnezeu este Capul ei.
Eşti oare un membru vrednic al acestei obşti, duci oare o viaţă sfântă, te căieşti neîncetat, cauţi să-ţi îndrepți inima şi viaţa, năravurile, gândurile, simţămintele, intenţiile, năzuinţele, întreaga ta purtare?
Gândiți-vă la ”Tatăl nostru”. Dacă ești certat cu cineva, chemarea acestui Tată sfânt se preface în blestem: ”nu mă ierta, Doamne, precum nici eu nu pot să iert”. Contradicția dintre ceea ce spunem și ceea ce facem anulează rugăciunile noastre. Iertarea noastră de către Dumnezeu depinde de iertarea noastră față de aproapele. Aici nu e vorbă goală, e nenorocire.
Sufletul care iubește a osândi pe ceilalți, sau care este neascultător sau neînfrânat, sau care și-a părăsit pocăința, nu va putea scăpa de capcanele dracilor și a se slobozi de gânduri rele; dar de va plânge pentru păcatele sale și va iubi pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru întreaga lume. „O, Doamne, dă mie lacrimi, ca sufletul meu să plângă din dragoste pentru fratele zi și noapte”.
Noi toţi credem că ştim ce este iubirea şi că ştim să iubim. În realitate, foarte adesea ştim doar să ne desfătăm cu relaţiile omeneşti. Ni se pare că iubim pe cineva pentru că avem faţă de el un sentiment de duioşie, pentru că ne este bine cu el; dar iubirea este ceva mult mai mare, mai exigent şi, uneori, mai tragic.