Zicem curățire, luminare, vedere a lui Dumnezeu. Purificarea, curățirea de patimi este școala primară, luminarea este învățământul secundar, și vederea lui Dumnezeu este deja facultatea; dar nu sunt niște etape prin care treci și s-a încheiat, nu se poate mai sus. Întrucât din tinerețile sale mintea omului este aplecată spre rău, și am învățat foarte mult să punem în aplicare logica și închipuirea încă din frageda vârstă și am învățat să trăim mai mult pe baza simțurilor, nu este foarte ușor ca cineva să se curețe și apoi să treacă la iluminare. Deci se poate ca omul să se întoarcă de unde a plecat.
Se arată foarte clar în canoanele Bisericii că pe atunci credincioșii erau avansați duhovnicește, la un anumit nivel, însă păcatul pe care-l făceau îi putea determina să fie trimiși în ceata catehumenilor; și episcopul era cel care își dădea seama de pocăința celui căzut și îl lăsa să participe la Liturghia celor Credincioși. Deci nu sunt niște stadii, niște etape, ci sunt niște grade. Și când cineva ajunge la vederea lui Dumnezeu, nu poate să-L vadă permanent. Poate cădea la nivelul de rugăciune, dar este un martiriu pentru el, după cum vedem la Sfântul Siluan Athonitul și la Părintele Sofronie. Știți ce înseamnă ca cineva să cunoască marea dragoste a lui Dumnezeu și apoi să se întoarcă la un stadiu anterior, când trebuie să mănânce, când trebuie să trăiască împreună cu toți ceilalți?!
În ceea ce privește rugăciunea inimii, am făcut anumite experimente în legătură cu acest subiect, pentru că atunci când cineva are o teorie asupra unui lucru trebuie să o experimenteze. Am spus unei fetițe de patru ani: „În fiecare seară vei face rugăciunea minții, de 20–30 de ori, înainte de a adormi: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine…“. Când a mai crescut, era de cinci ani, i-am spus: „Când vei merge de acasă spre grădiniță, mintea ta să lucreze: Doamne Iisuse Hristoase…“. Când după un timp am întâlnit-o, am întrebat-o: „Spui rugăciunea după cum ți-am spus eu?“. Mi-a zis: „Zic rugăciunea, dar mi se întâmplă ceva și nu știu ce este!“. „Ce ți se întâmplă?“. „Înainte de a o spune o aud în interiorul meu, rugăciunea curge de la sine. Aud în adâncul inimii mele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…“.
Deci nu este partea trupească a inimii, fizică. De aceea Părintele Sofronie vorbește despre inima duhovnicească. Și Sfinții Părinți când se referă la inima duhovnicească, la ce se referă de fapt? Platon spunea că sufletul omului se împarte în trei: în partea rațională, în partea care dorește, și în partea care se mânie. Sfinții Părinți au acceptat acest lucru, și au spus: în partea logică sunt gândurile, în partea de a dori sunt de fapt dorințele pe care le are fiecare, și în partea cealaltă, a treia, mania este o energie, o putere, pe care o ai în interiorul tău. Deci este numită partea pasivă a sufletului, partea legată de mânie și dorință. De aceea se zice partea rațională, logică, și partea pasivă, care conține pe celelalte două. Când se referă la inima, se referă de fapt la cele două, și anume la partea care dorește și la partea care se mânie. Inima are eros, are o dragoste nemărginită față de Dumnezeu, și partea mânioasă este de fapt energia, puterea care îți dă un avânt către Dumnezeu. Acest lucru caracterizează pe toți oamenii.
Când Hristos spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” nu a spus acest lucru doar pentru călugări – nici nu existau călugări pe atunci; a spus-o pentru toți oamenii. Am întâlnit oameni în lume care aveau rugăciunea inimii, pe când unii călugări nici nu auziseră de ea. Spunea Părintele Sofronie:
„Când cineva are o durere, îl doare pentru cineva anume (mama are o durere anume pentru copilul său) și spune cu durere: «Doamne, te rog, copilul meu…», atunci rugăciunea se unește cu durerea și aceasta este rugăciunea din inimă, foarte puternică“.
— Mitropolit Hierotheos Vlachos