E nevoie de silință, de o mare luptă de a se sili cineva pe sine, însă nu prin constrângere, ci prin silire de sine, ca să poată să-și amintească de Dumnezeu și să cheme numele Său. E nevoie de aceasta pentru că numai astfel omul își regăsește adevărata lucrare.
E ca o mașinărie care e făcută pentru un anumit lucru. Un frigider, de pildă, e creat ca să producă răcire în interior și să țină alimentele reci. Frigiderul nu e televizor sau motor. Dacă îl folosești pentru alte lucruri, să producă altceva, poți reuși, însă nu e funcția lui firească. Sau, un copac ce dă roade bogate când se află în condiții normale, având pământul potrivit, climă bună, condiții de vreme favorabile.
Așa este și omul, copii! Omul rodește duhovnicește la maxim și sănătos atunci când funcționează în modul în care a fost creat de Dumnezeu. Când funcționează împotriva firii, nu produce lucrarea pentru care e creat și, prin urmare, se chinuie sufletește și trupește. „Aparatul” omenesc nu e creat pentru ceea ce fac oamenii acum cu el. Adică, omul nu e plăsmuit ca să păcătuiască. De aceea păcatul ne obosește. Poate părea uneori că e ceva odihnitor, în special în ochii tinerilor păcatul pare o ieșire, o relaxare, o distracție, [că aduce] o mulțumire. Iar cei ce fac păcatul au impresia că sunt liberi, bucuroși, relaxați, prin această libertate pe care o au, însă, în final, păcatul nu doar că-l obosește pe om, ci-l omoară, ne ucide sufetul.
E dovedit și din experiența noastră, pentru că toți, din păcate, am gustat robia lașă a păcatului, dictatura lui, otrava lui amară. Însă, vedem asta și la frații noștrii. Văzând cum au trăit în păcat, concluzionăm că păcatul niciodată nu aduce rezultate bune omului. Vă spun și eu din mica mea experiență, din faptul că mărturisesc de mulți ani atâția oameni: am văzut cât de mult se chinuiesc oamenii în păcat și cum își omoară ființa.
În final, Dumnezeu este Cel Care-l odihnește pe om. Nu am văzut oameni apropiați de Dumnezeu să obosească. ”Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile lui”, spune Scriptura despre omul lui Dumnezeu. Adică, oamenii apropiați de Dumnezeu se înnoiesc lăuntric. Pot fi înaintați în vârstă, pot fi trupește epuizați, terminați, bolnavi, chinuiți… bătrânei obosiți fizic, însă sufletește, sufletul lor, duhul lor, ipostasul lor să fie plin de viață. Și sunt plini de putere, de bucurie și vioiciune, pentru că așa este Dumnezeu Care l-a creat pe om.
Însă păcatul te poate face mii de bucăți, [chiar] tânar fiind. Câți tineri nu vedem astăzi care sunt terminați din cauza păcatului în care trăiesc și sunt cu totul sfâșiați. Și sunt tineri! Prin urmare, rugăciunea îl odihnește pe om, nu-l obosește niciodată. Poate să-l obosească fizic, însă e dovedit că duhovnicește, sufletește, mental îl odihnește, pentru că rugăciunea face parte din firea omului.
IPS Athanasie de Limassol