Da, poţi fi fără gânduri. Vezi ce spun Sfinţii Părinţi: „Când simţirea, mintea şi voia se unesc, atunci aceasta putere se adună în inimă.” Pentru o viaţă duhovnicească trebuie o inimă trează. Iar inima este trează atunci când omul lucrează din inimă, atunci ea se încălzeşte. Întotdeauna neîncetat se încălzeşte, întotdeauna se înflăcărează. Mereu aşa, toate, fiecare lucrare! Faceţi totul din inimă.
Mulţi intră în biserică, citesc mii de stihuri şi ies; dar nu îşi amintesc ceea ce au citit. Buzele s-au mişcat, dar urechea nu a auzit. Tu însuţi nu-ţi auzi rugăciunea şi vrei ca Dumnezeu să-ţi audă rugăciunea?
– Atunci când priveghez mult, îmi vin multe gânduri rele şi mă mâhnesc, deoarece de multe ori nu le pot alunga. Ce să fac?
Tu, adultul, părintele, eşti cel care creează atmosfera din casă, eşti cel care face să răsune casa de râsete sau de plânsete. Tu eşti cel care impune starea de spirit. De exemplu, dacă pe covorul proaspăt curăţat tocmai ţi-a spart copilul un pahar plin cu suc, şi cioburile s-au răspândit în toată casa, iar sucul… probabil că nu va mai ieşi la spălat, ce faci? Începi să ţipi la copil, să-l faci cu ou şi cu oţet… sau îi spui „nu-i nimic, lasă că o să strâng eu cioburile şi o să curăţ covorul; nu-i nimic, se mai întâmplă..”?
Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bogăţiile pământului şi chiar dacă ar împărăţi peste lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „Împărate, într-un ceas vei muri”, sufletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.
În ceea ce privește Sfintele Taine, cât de des se poate împărtăși cineva și dacă trebuie să o facă.… Cum să vă spun? Este acel fapt care face vie relația noastră cu Hristos, care face ca legătura noastră cu El să fie concretă în mod practic. Dacă nu ne împărtășim, relația noastră cu Hristos rămâne la nivel teoretic.
Ce spune Hristos în Evanghelie? „Ajunge zilei neliniștea ei.” Destul ați obosit, destul v-ați umplut de gânduri, destul v-ați făcut planuri în mintea voastră, în fel și chip. Lasă-le deoparte, copilul Meu! Pune-le pe toate, un pic, în grija Mea! Ai încredere și în Mine puțintel. Nu-ți dori să rezolvi totul cu mintea ta. Nu întotdeauna în viață 1 + 1 = 2. În alte lucruri poate fi așa! Însă, în viață 1 + 1 poate să facă 3, 13, 15. Hristos ne spune: „Ajunge zilei neliniștea ei. Aveți încredere în Mine!”
Odată s-au pornit la sfânt nişte fete „cuminţi” şi în autobuz li s-a alăturat o fată mai puţin „cuminte”, îmbrăcată în pantaloni. Până să ajungă la părintele au încercat s-o spele pe creier, scoţând-o din răbdări:
Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență.
Un prieten mi-a mărturisit că suferea din cauza purtării aspre a şefilor săi. Acest lucru ameninţa să-l umilească şi să dea impresii greşite despre caracterul său. Bătrânul l-a primit, a pus lucrurile la punct şi i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
Să fie cunoscut bunilor campioni și eroilor nevoinței rugăciunii minții, că nu este ușor și simplu, pe cât socotesc ei, să-și stăpânească nestăpânita minte. Și aceasta din felurite pricini.
Rugăciunea noastră se adună, se adună și se păstrează în mâinile Domnului. Iar Dumnezeu, ca un Părinte bun și iubitor, așteaptă plinirea vremii pentru a trimite această rugăciune, prin Duhul Sfânt, în sufletul celuilalt. Și acest lucru se petrece atunci când celălalt este pregătit, nu atunci când vrem noi.
Pe pomelnic nu se pot trece în primul rând, niciodată, sectarii, căci ei s-au rupt definitiv de Biserica lui Hristos. Pe aceştia în veac nu-i poţi trece în pomelnic. În al doilea rând nu se trec sinucigaşii: ori s-au spânzurat, ori au murit din beţie, ori au murit în duel…
Iubirea de sine este iubirea irațională a trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.
Vom pleca. Aici nu vom rămâne pentru totdeauna şi trebuie neapărat să ne pregătim. Asta-i tot. Secretul este în ce chip, atunci când ne pregătim, suntem fericiţi. Nu ne este teamă.
Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?