Sufletul este împărțit în trei părți: conștientul, subconștientul și inconștientul. După părerea psihologilor o zecime din om este conștient, trei zecimi alcătuiesc subconștientul și restul de șase zecimi alcătuiesc inconștientul, un subsol întunecat pe care nu-l cunoaștem deloc. Avem exemplul cu mama care, atunci când copilul scrie nu este atentă la literele corecte, ci la cele greșite. Ea crede că procedând astfel face o treabă bună în ceasul acela. Așa credea ea că trebuie să acționeze. În profunzime există ceva, care nu este cunoscut de ea. Ceva care o împinge să vadă literele greșite, există ceva în sufletul ei care acționează, fără ca ea să știe, și care o împinge încolo și încoace.
Ce este pocăința? Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața asta biologică ‒ și, de la un punct încolo, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie. Avântul înseamnă să călătorești undeva, și nu vorbim simbolic.
Hristos nu poate intra la noi pentru că suntem dezordonați, suntem cu mintea împrăștiată, suntem cu mintea înfiptă în patimi, căci tot trupul nostru este plin de întinăciuni – iertați-mi cuvântul, dar așa este – și de aceea, prin spovedanie sinceră, adâncă, curată, acest lăuntru al nostru se curățește și face loc lui Dumnezeu în noi.
…In timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.
Rugăciunea este cea care ne unește cu Dumnezeu, nu doar ne pregătește pentru unirea cu El. De aceea, trebuie să fim pregătiți înainte de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu. Trebuie să luăm aminte cum stăm înaintea Lui — este un lucru de mare importanță, nu un detaliu lipsit de însemnătate.
Cine sesizează progresul păcătuieşte groaznic, pentru că aşa e progresul duhovnicesc: nu poate fi măsurat, nu-i pot fi făcute diagrame. La începutul credinţei, eu îi bănuiam pe sfinţi că sunt oleacă prefăcuţi. Cum poate să spună Sfântul Apostol Pavel că e cel dintâi dintre păcătoşi? Mă gândeam că-şi aducea aminte de trecut. Dar mă uitam la sfinţii din Vieţile Sfinţilor. Ce viaţă au avut! N-au făcut nimic rău de mici şi ziceau că-s păcătoşi, şi atunci unde era progresul?
Acum, copilul contemporan este tratat încă de mic ca un zeu al familiei: poftele lui sunt satisfăcute, dorinţele îi sunt îndeplinite, este înconjurat de jucării, de distracţii, de confort, nu este învăţat şi educat după principiile severe ale comportamentului creştinesc, ci este lăsat să se dezvolte în direcţia pe care i-o imprimă poftele lui…
Prin urmare, analizând starea naturală a minţii, trebuie să definim clar care sunt mişcările sale fireşti, nefireşti şi suprafireşti. Iată cum înfăţişează Sfântul Marcu Ascetul mişcările minţii: „Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt”.
Duminică, 25 mai 2025, la Mănăstirea Suruceni, numeroși credincioși s-au adunat spre a participa, împreună cu obștea monahală, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însemnate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta învăţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recunoaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputinţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămână pururi vie.
Am vorbit despre aceste cuvinte ale lui Hristos către Siluan: “ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Acestea nu sunt pentru toată lumea- nici măcar pentru toți călugării. Îmi amintesc că, atunci când am devenit duhovnic, am început să pricep un pic cum se trăiește această și am vrut să o împărtășesc cu cei dimpreună cu mine vietuitori și încercăm s-o învăț pe una din maici; și Părintele Sofronie mi-a spus (iertați-mă că vorbesc așa deschis): “nepriceput mai ești! Asta nu este pentru toată lumea, nici măcar pentru toți călugării. Spune-i acestei persoane să-și împlinească ascultarile, să facă lucrul dat de egumen, adică lucrul mănăstirii, și se va mântui”.