Foarte mulţi soţi se plâng adeseori unul de celălalt, fiindcă nu reuşesc să deosebească în marile greutăţi ale vieţii de familie planul bun al lui Dumnezeu. De pildă, unul se plânge că femeia lui este capricioasă, alta – că bărbatul ei este mânios. Când Stareţului Paisie Aghioritul i s-a atras atenţia asupra acestui fapt, acesta, zâmbind, a zis:
Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.
Tot ceea ce vedem am vrea de îndată să avem; ne legăm imediat cu inima, simțirea și întreaga ființă de lucrul acela; ne plictisim repede și atunci ne legăm de altul, și așa mai departe. În nimic nu suntem statornici, de aceea Domnul a venit să ne adune la un loc, să fim o turmă și un păstor.
Planurile şi hotărârile noastre se mişcă pe temeiul judecăţilor şi concluziilor noastre întrucât noi vedem atât cât ne îngăduie câmpul nostru vizual. Dumnezeu însă, Care mai dinainte Se îngrijeşte de zidirea Sa, nu-Şi va zădărnici hotărârile Sale, ci va schimba modul lucrării stihiilor, al lucrurilor, chiar şi a persoanelor, pentru ca să se împlinească lucrul cel mai de folos.
Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este ţesută dintr-o gamă întreagă de senzaţii: de la elegia mâhnirii, înfrumuseţată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare şi chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulţumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilităţii de împlinire a pretenţiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiţi şi nu aveţi (Iacov 4, 2). De aici şi supărarea, nerăbdarea, nemulţumirea, micimea, puţina credinţă, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea şubredă, conflictele, stresul…
Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii din afară.
Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii.
Astăzi, cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal și multul confort. Lipsește mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră o izbândă atunci când reușesc ceva fără osteneală, când se aranjează material, dar nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, dacă ar fi înfruntat lucrurile duhovnicește, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoință.
Un mod simplu de a înțelege „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipsește. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările și greutățile vieții, ne socotim vrednici de aceste suferințe și poate de unele și mai mari, chiar și de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciți de ele.
Nu spuneţi – nu pot. Cuvintele acestea nu sunt creştineşti. Creştineşti sunt cuvintele: Toate le pot. Dar nu singur, ci întru Domnul, Cel care mă întăreşte, precum ne încredinţează apostolul (Filip. 4, 13).
– Gheronda, unii consideră că nu au condiţii pentru a duce o viaţă duhovnicească şi spun: „Nu ai ce lua de la cel care nu are”.
Un om duhovnicesc nu poate spune niciodată că nu este păcătos. Se vede mai păcătos decât toți, dar face și fapte de pocăință, se duce la mănăstire. Disprețul acesta față de tine s-ar putea, de fapt, să fie o autentică smerenie.
Sunt tot felul de cărţi despre educaţie scrise de parcă părinţii ar fi deja sfinţi şi odraslele lor ar trebui, prin urmare, să fie tot sfinte. De fapt, părinţii înşişi cad fără încetare în păcat, şi copiii văd încă din scutece păcatul în jurul lor. Şi atunci, cum să îi pedepsească cei ce n-au fost în stare să dezrădăcineze păcatul din ei înşişi, ba şi-au stricat singuri copiii? Oare nu vom auzi glasul Domnului: „Mai întâi scoate bârna din ochiul tău”?
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”.
“Nu vă întristaţi, noroade, că este greu de trăit”, îndeamnă Sfântul Siluan. „Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Domnul, şi El vă va da, căci este milostiv şi vă iubeşte.“
Să nu credem vreodată că Dumnezeu nu ne aude atunci când ne rugăm Lui. El ne aude gândurile, tot aşa cum ne auzim noi vocile şi cuvintele unii altora. Iar dacă nu acţionează imediat, aşa cum cerem noi în rugăciune, este fie pentru că ne rugăm cu nevrednicie, fie pentru că cerem ceea ce nu ne este spre bine, fie pentru că, în Atotînţeleapta Purtarea de Grijă a Sa, El întârzie împlinirea cererii noastre până la ceasul potrivit.
Pentru a se îndepărta înrâurirea diavolească de la oameni și pentru a gândi cât de cât sănătos, aceștia ar trebui să meargă la un duhovnic să se mărturisească. Acum ei nu pot nici măcar gândi din pricina influenței diavolești.