Atunci când ne aflăm în întuneric, atunci când nu întrezărim nicio luminiță, atunci când nu mai avem niciun fel de orientare și trăim în agonie, suntem foarte atenți la orice zgomot, la orice glas pe care îl auzim în jurul nostru. Și orice cuvânt care vine de mai de aproape sau mai de departe, auzindu-l, ne dă motiv de speranță, ne dă o mică încredere și ne aduce în consecință o posibilă direcție, fie ea și firavă.
Este ceva similar, deși la o scară foarte redusă, această experiență cu cea pe care ne-o descrie Evanghelistul Matei în fragmentul Evangheliei de astăzi. Doi orbi trăiau în beznă și nu era o experiență trecătoare, ocazională, ci era contextul în care-și desfășurau viața zi de zi, ceas după ceas, minut de minut. Ce înseamnă a nu vedea? A nu avea contactul imediat cu lumea. A nu te bucura de florile, de frumusețea pe care Dumnezeu le-a așezat în această lume. Și în al treilea rând, a nu avea direcție, a fi mereu în dependență de altcineva. Și în această stare, cei doi nevăzători își trăiau suferința împreună. Pentru că de cele mai multe ori suferința, atunci când nu ești de unul singur, este mai ușoară. Cu atât mai mult când cel care suferă cu tine știe prin ce treci, de vreme ce el însuși face această experiență.
Doi orbi aud un glas. Nu era glasul oricui. Era glasul Celui care se prezintă pe Sine drept Cuvânt: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan, I, 1) Așa cum se întâmplă și în plan fiziologic, când unul dintre simțuri nu este suficient dezvoltat, celelalte simțuri se dezvoltă suplimentar pentru a ține loc simțului care nu funcționează bine. La fel și în cazul celor doi. Dar zic acum la nivel spiritual. Dacă nu reușeau să vadă bine, să-L vadă pe Hristos, se bucură de acest dar de a-L auzi pe Cuvântul Hristos, Cel care ziceam, a fost la început și Cel care este Dumnezeu. Au reușit să facă diferența dintre cuvintele oamenilor, între adresările pe care le-or fi primit de la ei, bune sau rele, și cuvântul care vine de la Sursă, cuvântul care vine de la Cuvântul Hristos. Simțul acesta duhovnicesc de a-L auzi pe Dumnezeu nu este un atribut al tuturor, al oricăruia în parte. Pentru că mulți au fost cei care l-au ascultat pe Hristos în cei trei ani de propovăduire, dar nu L-au auzit. Este o distanță mare între a-L asculta și a-L auzi pe Hristos. Sau a-L auzi pe Hristos și a-L asculta, în sensul să-I recunoști glasul, să-I recunoști glasul ca Sursă a cuvântului, ca Cel care prin cuvânt poate să dea și să redea sănătate, și mai ales ca Cel care poate să dea mântuire.
Ei L-au auzit pe Hristos. Și auzindu-L pe Hristos, ne descrie Evanghelistul o lucrare care este încurajatoare, minunată. Când te afli într-o stare de necunoștință, când te afli într-o stare de beznă, când nu vezi o direcție clară în viața ta, te ții de cel pe care-l auzi, strigând. Ne și imaginăm această realitate, această atitudine a celor doi. Pentru că Evanghelistul Matei subliniază: „Doi orbi se țineau de Iisus strigând.” Omul, când se află într-o stare de deznădejde, când nu vede soluții, nu stă să-și plângă de milă, nu strigă în așa fel încât să se audă doar el însuși, ci strigă ca să fie auzit și se ține de cel de la care simte că poate să primească izbăvire, poate să primească însoțire, poate să primească tămăduire, poate să primească lumină și sens în viață. Este chipul, este icoana în care noi înșine am putea foarte bine să fim.
Vremurile în care trăim sunt foarte echivoce, sunt foarte multe confuzii. Și nu de puține ori avem impresia că trăim dacă nu în beznă, oricum în ceață și că nu știm bine cum să înțelegem ceea ce se întâmplă. Dar mai mult decât atât, nu știm cum să ne înțelegem noi pe noi înșine. Ce-avem de făcut? Ce-ar trebui să facem? Încotro să ajungem? Și-atunci ce-avem de făcut altceva decât să ne ținem cu îndârjire de Hristos? Variantele sunt multe. Numai că așa cum zice Domnul, orb pe orb nu poate să conducă. Aceste variante alternative Evangheliei, alternative lui Hristos, nu pot să ne conducă de vreme ce nu urmează Adevărului, care este unul singur și este întrupat. Și El însuși ni S-a prezentat în consecință: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Izbăvirea noastră ca persoane și ca popor, până la urmă, se întâmplă doar în această circumstanță: a ne ține cu îndârjire de Hristos.
Și mai subliniez ceea ce-am mai subliniat și-n alte rânduri: nu ne luptăm fățiș cu răul, pentru că răul este puternic, ci ținem lângă sursa binelui, lângă Hristos. Nicio oiță nu stă în fața lupului când vine pericolul, ci fuge alături de celelalte oițe în turmă, lângă păstor. Ne ținem strâns de Hristos și strigăm în gura mare după El. Când avem nevoie de ajutor, nu mai este nevoie de politețuri. Nu ne mai gândim cum ar trebui, ce-ar trebui să facem, ci pur și simplu strigăm: AJUTOR! Așa au făcut cei doi. S-au ținut de Iisus strigând și zicând: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de noi! Miluiește-ne pe noi!”
Și aici vine cel de-al doilea element extrem de important în ceea ce Evanghelia ne pune în față în această zi. Pe de o parte, îl descrie pe om în întuneric, în lipsa lui de orientare. Dar, pe de altă parte, arată soluția. Strigăm după Hristos și ne ținem de El. Și acest cuvânt, această rugăciune „Miluiește-mă! Miluiește-ne!” ține cât de la pământ la Cer. Este distanță mare între pământ și Cer. Este distanță mare între mine și Hristos. Este distanță de nemăsurat între noi și Hristos. Și această distanță este depășită prin rugăciune. Și zic, rugăciunea Miluiește-mă! Miluiește-mă face puntea dintre Cer și pământ. De aceea la slujbele noastre auzim de nenumărate ori rostindu-se, strigând după Dumnezeu: Miluiește-mă! Doamne, miluiește! Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul și lumea Ta!, spunem în rugăciunea inimii.
Așadar, această rugăciune ne oferă calea, soluția. Zic încă o dată, nu ne plângem de milă, ci strigăm în gura mare și-I cerem lui Dumnezeu milă. Această rugăciune „Miluiește-mă!” exprimă pe de o parte faptul că Dumnezeu este dragoste. Altminteri n-ai putea să stai în fața lui Dumnezeu încărcat cu atâtea păcate, cu o atât de grea povară a răului pe care-l săvârșim zi de zi, de-acum devenit cronic la nivel individual și comunitar. Și dacă avem îndrăznire, bună-îndrăznire, și-i zicem lui Dumnezeu „Miluiește-mă!”, „Miluiește-ne!”, asta înseamnă că avem de-a face cu un Dumnezeu al dragostei, iar dragostea se manifestă în mod evident prin milă și prin milostivire ca act care însoțește mila.
Așadar, pentru noi și pentru lumea întreagă ne adresăm lui Hristos ținându-ne de El și strigăm: Miluiește-mă pe mine, păcătosul! Miluiește-mă pe mine, păcătosul și lumea Ta!
Și apoi vine cel de al treilea moment, la fel de important. Domnul îi întreabă: „Credeți voi că pot Eu să fac aceasta?” Și ei au zis: „Credem”. Și Domnul a zis: „Potrivit credinței voastre, fie să se întâmple această minune”, tămăduire. Cei doi orbi au văzut. „Pentru credința voastră.” E tare surprinzător acest cuvânt. Pentru că atunci când îți lipsește integritatea fizică, dar mai ales duhovnicească, ce așteptări să mai ai din fața lui Dumnezeu? Ce așteptări în sensul ca El să te implice în lucruri atât de minunate cum este o vindecare din ne-vedere, din orbire. Când ești într-o stare atât de vulnerabilă, mai ai tu speranțe ca Dumnezeu să te cinstească într-atât încât să-ți aprecieze credința ta pe care o ai sau n-o ai?! Înțelegem de-aici că Dumnezeu îl cinstește pe om nu în funcție de starea lui bună sau rea, nu dacă stă într-o stare duhovnicească, iar dacă este căzut îl lasă deoparte, ci dimpotrivă, Dumnezeu îl iubește și-l cinstește pe om în starea lui inițială, așa cum l-a făcut El la început, în momentul în care toate erau bune foarte și omul, mai ales, care era coroana creației. Și Se uită la om și așa cum ar putea el să fie, văzându-l într-o icoană, după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu nu pur și simplu îl ispitește încercându-i credința, ci îl cinstește făcându-l participant direct la minunea care se întâmplă asupra lor. Or fi avut sau n-or fi avut credință… Știm cum este omul. Definiția omului o dă el însuși într-o altă situație, când Domnul l-a întrebat pe tatăl lunaticului, i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede.” Și el I-a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.” Acesta este omul: Cred, Doamne, și nu prea. Și atunci de aceea ziceam că este surprinzător acest cuvânt al Domnului în care pare să-l facă participant și responsabil într-un fel pe om, și zic acum pe cei doi orbi, în minunea pe care o săvârșește asupra lor. Dar îi cinstește făcându-i participanți direcți la minunea pe care o face asupra lor.
Și facem aici o paranteză. Când Domnul lucrează în viața noastră nu se întâmplă [în mod] mecanic. Să nu căutăm soluții mecanice, adică în afara noastră. Avem o problemă și mergem într-un loc sa altul, plătim un pomelnic sau facem alte și alte lucruri, toate însă fără să ne implice pe noi direct, fără să implice transformarea noastră și lupta noastră lăuntrică. Toate aceste metode sunt false și incomplete. Dumnezeu nu face minune fără ca noi să participăm la această minune. Nu se întâmplă transformări fără ca noi să vrem să ne transformăm, pur și simplu ca lucrurile să se întâmple din afară. Ce-i drept, ne este de foarte multe ori confortabil, chiar și la biserică, să lăsăm un pomelnic cu bani mai puțini sau mai mulți, în așa fel încât să ni se rezolve problemele. Rezolvarea nu vine în felul acesta. Rezolvarea vine prin participarea noastră. Orice cuvânt pe care-l veți auzi de la cineva, fie el preot sau de la altcineva, presupune participarea dumneavoastră. Minunea nu se întâmplă fără participarea noastră. Și acest lucru pentru că Dumnezeu ne cinstește. Participarea noastră este criteriul autenticității lucrării lui Dumnezeu cu noi. Restul, tot ceea ce se întâmplă, poate să conțină și conține măcar și parțial o minciună, un neadevăr, o promisiune deșartă.
Cele trei momente sunt foarte importante și le reluăm, încercând să concluzionăm. Când stăm în întuneric și nu avem direcție, ne ținem cu toată ființa noastră, cu îndârjire, de Hristos. Și nu stăm, și nu doar ne ținem, ci strigăm după El din toți rărunchii noștri: Miluiește-mă pe mine, păcătosul! Și această rugăciune leagă Cerul de pământ, leagă pământul de Cer, mă leagă pe mine de Domnul Hristos.
Și, în al treilea rând, să nu uităm că oricât de căzuți am fi în această lume, Domnul ne cinstește și ne iubește și ne vrea aproape de El. De aceea, credința noastră fie ea și firavă, nu este doar un test pentru noi, ci este mai ales o șansă, și este mai ales o putere prin care devenim colaboratori direcți ai lui Dumnezeu. Și de ce nu, până la urmă devenim prieteni ai lui Hristos. El, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre vine și astăzi în cetatea noastră, în familia noastră, în casa noastră, oferindu-ne mai înainte de orice, apropierea Sa, prietenia Sa, și în felul acesta un drum, o cale către Împărăția lui Dumnezeu și către înțelegerea vieții, așa cum zicem într-o rugăciune de la Liturghie, când Îi cerem Domnului ca aici să ne dea cunoștința adevărului Său, iar în veacul ce va să vie, viață veșnică.