Toate catehismele şi cărţile de învăţătură ortodoxe definesc căsătoria ca o „Taină a Bisericii”. La prima vedere, această definiţie poate părea ciudată; căsătoria a fost şi este practicată, de creştini şi de necreştini, de atei, de generaţii întregi de fiinţe umane care nu au ştiut niciodată sensul cuvântului „Sfântă Taină”.
General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii.
Fecioara Maria a trăit cea mai mare unire cu Dumnezeu pe care o poate realiza omul. Ce înțelegere pentru Fiul Său, ce înțelegere pentru taina omului, taină care-și are rădăcina în Dumnezeu, ce înțelegere pentru Dumnezeu Întrupat… Importanța Maicii Domnului vine din legătura ei cu Hristos. Această unire supremă cu Dumnezeu Întrupat e experiența ce ni se pune înainte.
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, prăznuită anul acesta în Duminica a XV-a după Rusalii, a reunit în rugăciune obştea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți pentru a participa la Sfânta Liturghie. Nașterea Maicii Domnului este cea dintâi Sărbătoare a anului bisericesc, fapt ce pune în lumină rolul ei esențial în istoria mântuirii neamului omenesc. Pregătită de Dumnezeu să devină mijlocitoarea mântuirii noastre, Preacurata Fecioară a primit încă din copilărie, prin creșterea și educația ei duhovnicească în Templul din Ierusalim, darurile cele mai alese. Petrecerea în Sfânta Sfintelor, inițierea în taina rugăciunii lăuntrice, păzirea fecioriei, împlinirea poruncilor dumnezeiești și supunerea deplină față de voia lui Dumnezeu au făcut-o Împărăteasa tuturor Sfinţilor, sprijinitoarea păcătoşilor, atotputernică ajutătoare şi rugătoare pentru toţi oamenii, Maica mântuirii noastre, „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii.”
Începutul oricărui fruct este floarea și aceasta în chipul cel mai limpede. Dar începutul mântuirii noastre este nașterea de Dumnezeu dăruită și de Dumnezeu aleasă a preacuratei și preanevinovatei Maria, pururea Fecioara și aceasta în modul cel mai limpede. Pe care lăudând-o o și prăznuim astăzi după datorie. Pentru ca întregul ciclu al anului să fie binecuvântat prin ea s-a născut în această lună, cea dintâi a anului, dar a adormit în ultima cu somnul nemuririi pentru ca asumându-și cele zece luni dintre acestea ciclic să le binecuvinteze prin nașterea ei și prin adormirea ei purtătoare de viață. Despre care nu este vremea a vorbi acum, ci când este vremea sfintei Adormiri aceleia. Dar acum suntem aduși să filosofăm pe scurt despre Sfânta Naștere a ei, și atâta avem a spune despre ea, cât ne va insufla cuvânt harul ei.
Crucea Domnului ne arată trei mari adevăruri. Mai întâi, că pentru a fi șters păcatul nostru cel greu, a fost nevoie ca Dumnezeu să Se pogoare trupește pe pământ, să devină om și să Se răstignească. A fost nevoie să se verse Sângele lui Hristos pe Cruce, ca să se spele întinăciunea păcatului. Și astfel, noi să putem găsi calea ce duce la izbăvire, la mântuire, la adevăr și la lumină.
Crucea reprezintă pentru noi – pentru creștini, pentru poporul care își face semnul înainte de orice faptă și la toate rugăciunile – suprema iubire a unuia pentru altul și suprema iubire a fiilor pentru neamul lor. Crucea presupune să mergi până la moarte, de bunăvoie, pentru ceilalți.
Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea de sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă.
Cei care se îndepărtează de Hristos se lipsesc de iluminarea dumnezeiască, pentru că lasă locul însorit şi, ca nişte neghiobi, merg acolo unde nu este soare şi astfel este firesc să răcească şi să se îmbolnăvească duhovniceşte. Deşi toţi am fost înzestraţi de Dumnezeu cu harismele potrivite fiecăruia, nu le folosim spre mântuirea sufletului nostru şi cea a semenilor noştri, ci, de cele mai multe ori, le folosim spre răul nostru şi al celorlalţi.
În 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicătorul de atunci al Sfintei Mitropolii.
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.
Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva.
Despre Duh ne spune Mântuitorul, numindu-L Mîngîietorul: „Când Eu voi trimite pe Mângâietorul, când El va veni, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16, 8).
Părintele vorbește despre viața ascetică din pustia Sfântului Munte și despre trezvia duhovnicească ca stare de continuă pocăință