
Cel ce iubește pe Domnul iubește ca o consecință și pe aproapele




Nu este vorba doar de o istorie biblică, pe care uneori o povestim copiilor noştri, ci, de fapt, relatarea despre Adam este propria noastră istorie. Este propria noastră istorie pentru că, ziceam, de la el încoace noi toţi suntem familiari cu tot ceea ce înseamnă starea de exil, starea de pierdere, starea de îndepărtare. Şi ne aducem aminte din cartea Facerii, prima carte din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu a făcut lumea întreagă în şase zile, aşa este exprimat de autor, şi la sfârşitul zilei a şasea l-a făcut şi pe om.

Când mintea ne este slobodă de patimi, firea noastră, scâlciată prin cădere, se întoarce din nou la cea dintâi a sa frumusețe. De suntem după chipul lui Dumnezeu, descoperirile devin fenomene firești. Calea creștină este a ne umple mintea și inima de cea mai înaltă cunoaștere a lui Dumnezeu.

Cine poate fi fericit departe de Dumnezeu? Îmi amintesc că odată, la o școală la care am fost chemat, o copilă m-a întrebat: „Spuneți-mi, ca să merg în rai, trebuie să devin precum profesoara mea?” Și profesoara este un om din Biserică. Și într-adevăr, săraca, era bună și încerca să facă ceea ce putea, însă avea o stare de presiune, [de stres] era un om strâmtorat. Orice făcea îi dădea o stare de constrângere lăuntrică. „Încet, fiica mea, încet! Respiră! Liniștește-te, relaxează-te puțintel!” Când era să mănânce, trebuia să examineze dacă găsea o picătură de ulei, să o ducă să făcă analize la un centru special de stat și privat.

Ci, o, Doamne, uneori ai o cumplită încredinţare, ca o telegramă cu veşti întunecate pe care o primeşti fiind pe front şi luptându-te cu duşmanul ce te atacă de pe uscat şi din aer, cu foc de artilerie şi cu aviaţia de vânătoare.





Ne punem de foarte multe ori încrederea în ceea ce avem, în ceea ce putem, în ceea ce ştim noi şi uităm repede de Dumnezeu şi credem că în cele 10 minute pe care le-am putea da dimineaţa întâi lui Dumnezeu stă eficienţa zilei care începe.

Zic unii că nu știu de ce să se pocăiască. Problema este serioasă; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astăzi l-a slăbănăgit moralmente în chip de-a dreptul înfricoșător pe om. Pocăința nu se poate mărgi la o spovedanie cu totul formală înaintea marilor sărbători, prin care ne aranjăm „îndatoririle religioase” și ne mărturisim greul nostru, pentru a ne despovăra sufletește. Pocăința este schimbare radicală a întregii vieți, răsturnare, reașezare, reorientare, lepădare și ură a păcatului, schimbare totală a modului de a gândi, îndrăgirea din tot sufletul a binelui și urmarea acestuia cu credincioșie și răbdare.


La începutul fiecărei săptămâni, sufletul omului este adesea împovărat de griji, de planuri și de neliniști. Uităm adesea că înainte de orice lucrare, trebuie să ne încredințăm viața și gândurile în mâinile lui Dumnezeu.
Sfântul Serafim de Sarov spunea:

Spunea Părintele Stăniloae o vorbă mare: știți de ce se sinucid unii oameni? Pentru că, eu cred, se simt foarte singuri.

Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.

De aceea le zicea Domnul lor și cred că ne zice și nouă: Cuvântul Meu nu încape în voi. Nu are loc în noi pentru că nu suntem disponibili. Cu toate că viața e atât de trecătoare și astăzi suntem foarte puternici, iar peste o zi poate să dea o boală sau chiar moartea. Cu toate acestea, nu înțelegem – și zicem lucrul acesta, nu ca o judecată, ci ca durere, pentru că, oricât ar vrea Domnul să vorbească cu noi, nu are cu cine. Oricâte s-ar întâmpla în lumea aceasta, noi nu înțelegem.