Am să vă vorbesc despre bunica mea, care a ajuns la venerabila vârstă de nouăzeci și cinci de ani. Într-o zi, după ce a încercat fără spor să spele vasele, i-au scăpat din mână și s-au spart. M-a chemat, mi-a arătat cioburile și mi-a spus:
„De ce îmi mai dă Dumnezeu zile? Nu mai sunt bună de nimic…”
Fiecare om este considerat bolnav atunci când este lipsit de Harul Care desăvârşeşte şi cuprinde toate, Care „pe cel bolnav tămăduieşte şi cele ce lipsesc le plineşte”. Acest aspect îl subliniază Însuşi Domnul, atunci când zice: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ιoan 15,5). Pe lângă prezenţa Harului, sunt strict necesare şi buna intenţie şi conlucrarea omului, potrivit legilor morale şi poruncilor lui Dumnezeu, care vor chema intervenţia lui Dumnezeu.
Când noi, ortodocșii, auzim cuvântul „sfințenie”, nu ne gândim la ea ca la o valoare, ca la o, precum frumusețe, dreptate etc. Acest cuvânt, „sfințenie”, ne trimite la Dumnezeu Cel Sfânt, ca Persoană, sau la oamenii sfinți, ca persoane, sau la un proces concret de purificare, de curățire, de sfințire. Prin urmare, pentru noi, ortodocșii, sfințenia are un conținut ontologic, o raportare ontologică. Sfinţenia se referă la Dumnezeu și la casnicii lui Dumnezeu. Mai mult, prin cuvântul „sfințenie” exprimăm, fie procesul sfințirii, fie, mai cu seamă, rezultatul acestui proces.
Părinte, părinţii mei sunt divorţaţi; mama m-a adus la credinţă, tata e împotriva lui Dumnezeu. De cine să ascult?
Сum să petrecem o zi fără de păcat, adică în sfinţenie? Iată problema noastră de zi cu zi. Cum să preschimbăm întreaga noastră fiinţă, gândurile, simţirile, până şi reacţiile noastre trupeşti, spre a nu greşi împotriva Părintelui nostru ceresc, împotriva lui Hristos, împotriva Sfântului Duh, împotriva persoanei omeneşti, împotriva fratelui şi a tot lucrul din această viaţă?
Cu cât mai puțină este credința noastră, cu atât mai multă ne este și tristețea. Unul dintre cele mai însemnate foloase ale credinței este eliberarea omului de întristări. Cât timp copilul știe că există tatăl, care se îngrijește de casă și de toate nevoile casei, orice tristețe dispare îndată printr-un cântec. Însă când acest sentiment se pierde, cântecul încetează! Atunci copilul se simte orfan și asuprit de tristeți, se simte ca înconjurat de un roi de sficși.
Domnul îl cercetează pe om într-un mod personal, de aceea fiecare dintre noi își are propria-i cale către Dumnezeu. Am auzit istorisiri uimitoare despre cum și-au trăit unii oameni „dragostea cea dintâi”. Adeseori cea mai mică deschidere a inimii este de ajuns ca Dumnezeu să intre înlăuntrul omului și să i Se descopere.
Liniştea faţă de zgomotele exterioare, de strigătele oamenilor, de asurzitoarele sunete ale maşinilor, ale instrumentelor muzicale etc. Liniştea faţă de mulţimea oamenilor, de manifestările mondene, de conversaţii, de întâlniri, de polemici, de tulburări, de tot felul de ispite.
Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.
O credință care se manifestă numai la vreme de pace nu este altceva decât îmbătare cu apă rece. O credință din care faci numai război și pentru care te pui cap în cap cu toată lumea nu-i altceva decât o credință de scandalagiu. Singura credință lucrătoare și de care, acum, avem nevoie este acea credință care ne ajută să vedem drama celuilalt, să uităm de a noastră, să o purtăm și pe noastră alături de a lui, dar să nu ne scutim niciodată de a fi alături de celălalt, de a lucra, împreună cu celălalt, pentru mântuirea lui.
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.
Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalţă „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
Când vrăjmașul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiți de păcat, nici pe cei ce luptă a se elibera de el, aleargă la cei îmbunătățiți duhovnicește, luptă împotriva lor cu mult meșteșug, făcându-i a uita de inamicul lor (diavolul), care-i lângă dânșii, îi atacă cu mare violență și îi hrănește. Ei își închipuie lucruri peste puterea lor, mai înainte de a ajunge la desăvârșire.
Din aceasta ia naștere neglijența față de rănile primite. Socotind aceste pofte și hotărâri ale săvârșirii ceva deja realizat, se mândresc în diferite chipuri.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Ispitele sale erau atât de crâncene, încât adeseori ne spunea: „Dacă vă voi descrie lupta mea cu ispitele, nu veţi suferi să ascultaţi, fiindcă toată viaţa mea a fost o mucenicie.
Purcezând a te ruga împărătesei de Dumnezeu Născătoare, mai înainte de rugăciune să ai încredinţare tare că nu vei pleca de la ea fără a dobândi milă. Cu vrednicie şi cu dreptate este a cugeta astfel şi a avea atare încredinţare în privinţa ei. Ea este Maica Atotmilostivă a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvântul, iar despre milele ei cele nenumărat de mari şi multe trâmbiţează toate veacurile si toate Bisericile creştine. Ea este cu adevărat adâncul bunătăţii şi al îndurărilor, precum se spune despre ea în canonul Odighitriei (cântarea 5, troparul 1).
Nu pentru că păcătuim nu ajungem în Rai. Trebuie să știți că singurul fără de păcat a fost Hristos și nimeni altcineva. Nu pentru că facem păcate, nu ajungem în Cer. În timp ce suntem încă în viață și ochii noștri sunt deschiși – păcătuim tot timpul. Vom merge în Rai, doar dacă încercăm cu toată puterea noastră să fim ceea ce Hristos vrea să fim și această strădanie ne va mântui.
