Prea Cuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, Prin cele ce s-au citit din Sfânta Evanghelie la această Liturghie, ne-am întâlnit cu o altă minune şi cu un om minunat: cu o minune şi cu un om de care şi Domnul Hristos s-a minunat. Este vorba de vindecarea servitorului unui sutaş din Capernaum, aceasta este minunea pe care Domnul Hristos a făcut-o de la depărtare, şi este vorba de omul minunat, omul de care s-a minunat Domnul Hristos, sutaşul din Capernaum.
Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun “cred”. Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de laşitate, sau un act preliminar, plin de înţelepciune, care ne învaţă să nu tragem concluzii până nu am înţeles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinţă aşa cum au înţeles-o marii oameni din toate religiile şi, în mod special, aşa cum o înţelege creştinismul.
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu, poate duce pe umerii Săi și păcatele noastre.
Gloanţele ucid. Aduc multă durere, ne amintesc de atrocităţi, de războaie, de lacrimi, de nesfârşite crime şi imensă suferinţă. În preajma zilei de 17 iulie acest lucru este mai uşor de înţeles pentru Biserica Ortodoxă Rusă, căci în această zi, cu mai bine de nouă decenii în urmă a pătimit Sfântul Nicolae al II-lea Romanov, ultimul ţar al Rusiei, împreună cu Sfânta Alexandra, soţia lui şi cei cinci copii ai lor. Oricare ar fi locul ocupat în istorie de Nicolae al II-lea, asasinarea lui şi a familiei sale rămâne o înfricoşătoare lecţie a istoriei, confirmând totodată că sfinţenia poate veni uneori şi prin gloanţe.
“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui”. (Rom. 12, 19- 20).
A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.
Sursa: Radio Trinitas
Acest părinte vrednic de pomenire, împreună cu fratele său, Anastasie, au fost cei mai apropiaţi ucenici ai Sfântului Ierarh Calinic. Era de loc din împrejurimile oraşului Bucureşti. În anul 1830 intră în obştea Mănăstirii Cernica, unde primeşte îngerescul chip al călugăriei, prin mâinile marelui stareţ.
Trăim într-o lume în schimbare. Peste tot viață, moarte, trecut, îmbătrânire, generații, treceri de la o etapă la alta. Oamenii devin ceea ce părinții lor au fost, copiii ajung tineri și apoi adulți, bătrânii se prefac în pământ și suflete, peste tot spectrul morții neîndurătoare bântuie stăruitor.
Asta e însă de când lumea și pământul. Dar stilul nostru de viață accentuează schimbarea și trecerea într-un așa hal, încât uneori, dacă avem urechile inimii ciulite, acest dans al vremelniciei devine dureros, pătrunde în sufletul nemuritor și contaminează cu neființă temeliile veșnice ale inimii.
În viaţa de slăvire închinată lui Dumnezeu pe care o trăim în Biserica noastră şi, după cum ni se istoriseşte, mai cu seamă la marile sărbători, trăim prezenţa Sfinţilor Îngeri, pe care, însă, cei mai mulţi oameni i-au “exilat” în lumea fanteziei şi a mitului. Îngerii sunt, însă, fiinţe cereşti reale create de Dumnezeu înainte de crearea lumii materiale (văzute) şi a omului, după cum mărturisim şi în Simbolul de Credinţă: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Lumea spirituală nevăzută este prima dintre creaţiile lui Dumnezeu, iar lumea materială, cea de-a doua creaţie.
Sursa: Radio Trinitas
Am putea spune că puterea de a face rău ne-a fost dată de Dumnezeu? Da, am putea spune dar nu ar fi o remarcă întru totul corectă. Am primit de la Dumnezeu putere, fără nici un fel de obligație. Pe românește spus, avem puterea de a face bine și rău, alegerea este a noastră ce anume vrem să facem cu ea. Am primit voință liberă împreună cu puterea.
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere.
„Mulţi părinţi spun că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine, să-şi facă o analiză zilnică, să vadă cele bune şi cele rele.
Starețul unei mănăstiri îl reprezintă pe Hristos. El lucrează în numele lui Hristos și al ierarhului respectiv. Deci, cum a lucrat Domnul pe pământ, așa trebuie să lucreze și starețul. Adică să fie om al rugăciunii, să iubească până la jertfă pe Hristos, Biserica, pe fiii săi duhovnicești, pe săraci și pe toți oamenii. Să iubească postul, tăcerea, citirea sfintelor cărți, slujbele din biserici, ascultarea, spovedania și să fie smerit.
A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.
Mesia devenise deja un termen tehnic în perioada Noului Testament, fiind tâlcuit prin „Hristos”. Termenul apare de puţine ori ca atare în Evanghelii, dar traducerea sa grecească, Hristos, este folosită masiv, intrând în componenţa numelui Mântuitorului, Iisus Hristos. Care este semnificaţia cuvântului?