Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun “cred”. Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de laşitate, sau un act preliminar, plin de înţelepciune, care ne învaţă să nu tragem concluzii până nu am înţeles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinţă aşa cum au înţeles-o marii oameni din toate religiile şi, în mod special, aşa cum o înţelege creştinismul.
În Epistola către Evrei, în capitolul al unsprezecelea, credinţa e definită ca “dovedirea lucrurilor nevăzute”. Noi, în general, punem accent pe “lucrurile nevăzute”, uitând de “dovedirea” sau “certitudinea” lor. Atunci când ne gândim la credinţă, ne gândim la “cele nevăzute”, dar în loc de dovedire, ne raportăm faţă de ele cu un semn de întrebare. Apoi, pentru a rezolva problema, acceptăm într-un mod pueril, adesea lipsit de inteligenţă, ceea ce ne spun alţii – de obicei bunicii noştri, sau altcineva căruia alegem să-i dăm crezare (adesea, din motive nu foarte întemeiate). Dar, dacă vom încerca să vedem cum se naşte credinţa în sufletele acelor oameni, titani ai credinţei, sfinţii, vom descoperi că întotdeauna ea se naşte în urma unei experien- ţe care adevereşte lucrurile nevăzute ca sigure – experienţă care îi îndeamnă, odată ce au descoperit că invizibilul este la fel de real ca şi vizibilul, să meargă mai departe, să cerceteze cele nevăzute cu metode proprii.(…)
Ce trebuie să facem ori de câte ori suntem puşi în faţa unei asemenea credinţe, este să o confruntăm cu experienţa. Să ne întrebăm dacă am experimentat-o. Şi dacă nu am făcut-o, atunci rămâne un teren pe care să-l cercetăm. Ceva care ne-a fost transmis de cineva care ştie, dar care nouă ne este necunoscut. Este promiţător, dar trebuie să-şi dovedească promisiunea şi în viitor. Totuşi, încă nu putem spune: “Ştiu. Sunt sigur. Cunosc din experienţă”. Acest gen de credinţă – credinţa cuiva care pur şi simplu crede lucrurile pe cuvânt – mai devreme sau mai târziu va fi răpusă de viaţă şi de problemele ei, mai exact de îndoială sau, dacă preferaţi, de “nedumerire”. Ceea ce se întâmplă atât de des cu oamenii atunci când sunt tineri – li se oferă câteva certitudini pe care le acceptă cu încredere, fie de la părinţi, învăţători, apropiaţi sau mediul social în care trăiesc. După aceasta, acest minimum de credinţă este păstrată ca un fel de comoară. Ne dezvoltăm în multe direcţii, dar conştiinţa noastră despre lumea nevăzută şi despre certitudinea ei nu mai creşte odată cu noi. Şi vine un moment în jurul vârstei de 18 ani (sau mai devreme, ori mai târziu) când copilul din noi – copilaşul de 8 anişori, care a acumulat toată credinţa de care a fost capabil atunci şi care şi-a format o anumită viziune asupra lumii, care este desigur copilă- rească – se confruntă, în interiorul său, cu un adversar. O fată, un tânăr (de 18, 20 sau 25 de ani) îi spune: “Prostii! Doar nu crezi astfel de lucruri!”. Apoi începe o polemică care va sfârşi învingând credinţa pentru simplul fapt că este o dispută dintre un copilaş cu o inimă curată şi o gândire necomplicată împotriva cuiva care pune problema la un alt nivel de înţelegere, la un alt nivel de percepţie a lumii.
La vârsta de 8 ani, lumea poate fi crezută pe cuvânt. La 18 sau la 25, nu. Şi, în anumite condiţii, sunt lucruri care nu pot fi niciodată crezute pe cuvânt. Să vă dau un exemplu. Euharistia – evenimentul central al cultului creştin – este concentrată într-un act de mulţumire, în care Îi spunem lui Dumnezeu: “Ţie Îţi mulţumim pentru toate”. Dar, putem oare să spunem cu sinceritate: “Îţi mulţumim pentru toate”, având în vedre toată tragedia acestei lumi? Doar dacă avem un motiv să pătrundem dincolo de aceste tragedii, până la soluţiile şi până la înţelesul lor… Îndoiala nu e o simplă contradicţie.
Îndoiala este un moment de scindare, o dihotomie a minţii noastre. Un moment în care, urmând până atunci un drum drept, ajungem la o bifurcaţie şi ne întrebăm: “Pe ce cale să o iau?”. Una pare a fi mai convingătoare, cealaltă mai seducătoare. Pe care o vom alege? Este situaţia cuiva care a tratat problemele vieţii cu uşurătate şi care descoperă brusc că există o apreciere mult mai subtilă a lucrurilor şi că o rezolvare simplă nu e de fapt o soluţie. Ce să facem în acel moment?
Sunt două atitudini fundamental diferite ale minţii în ceea ce priveşte îndoiala. Este cea a omului de ştiinţă şi cea a credinciosului. Pentru omul de ştiinţă, îndoiala este o armă sistematică. Este o bucurie. Pentru credincios – atunci când el se raportează incorect la îndoială şi la problemele cu care se confruntă – este un moment de suferinţă. Ce se întâmplă de obicei cu omul credincios, este că el crede cu simplitate că toate sunt clare, limpezi şi cinstite. Apoi descoperă brusc că viaţa îi prezintă ca fals ceea ce el credea a fi adevărat. Iar răspunsul lui este: “Mă dezic de ce credeam, nu mai cred în Biserică, în Dumnezeu”. Şi nu e vorba doar de subtilităţi, ci de lucruri esenţiale – de Dumnezeu Însuşi, de Biserică, de ceea ce constituie nucleul vieţii unui credincios. Apoi simte că în joc este pusă dărâmarea, distrugerea sau dispariţia obiectului credinţei – existenţa lui Dumnezeu devine acum discutabilă. Valorile esenţiale, care au fost pentru el existenţiale, sunt acum îndoielnice. Şi, din acest motiv, propria existenţă devine o problemă, şi încă o problemă aparent de netrecut (…)
Ori de câte ori ne aflăm la o răscruce, ori de câte ori suntem cuprinşi de îndoială, când mintea noastră are în faţă două alternative, în loc să spunem “Doamne, închide-mi ochii să nu văd asta, dă-mi tărie să rămân credincios celor pe care le ştiu că sunt adevărate”, ar trebui să zicem: “Dumnezeu îngăduie să zăresc o rază de lumină, o rază din realitatea unui lucru care m-a depăşit, care a depăşit micimea viziunii mele de mai înainte. Graţie Lui, am ajuns într-un punct în care pot să înţeleg mai mult şi mai profund”. Aceasta nu e nedumerire sau consternare, nu e nici îndoiala suferindă a credinciosului care îşi ascunde capul în pământ, sperând că va fi capabil să se reîntoarcă la simplitatea vârstei de 8 ani.
E foarte important acest lucru. În caz contrar, dacă nu suntem pregătiţi să înfruntăm realitatea, să privim gândurile noastre şi ale celor din jur cu un interes pătrunzător, cu curaj dar şi cu certitudinea că nu îndoiala, confuzia şi nedumerirea au ultimul cuvânt, ci Revelaţia, atunci ne irosim timpul. Vom muri asemenea acelui asin din vechime, care stătea între o găleată cu apă şi nişte paie şi nu se putea nicicum decide dacă îi era mai mult foame decât sete sau invers.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma