Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Soarta sufletelor repausate este legată lăuntric cu viaţa şi lucrarea celor ce vieţuiesc pe pământ. Faptele noastre, lucrările noastre, unesc prezentul cu trecutul şi cu viitorul: cu trecutul ca rezultat a ceea ce a fost, cu viitorul ca temei a ceea ce va fi pe baza a ceea ce am făcut. Faptele slujesc ca legătură între lumea văzută şi lumea nevăzută, între cei vii și cei adormiţi. Activitate a noastră oglindeşte prezentul, trecutul şi viitorul: slavă şi veşnică pomenire celor ce au lucrat binele, celor ce au semănat sămânţă bună în creşterea duhovnicească a omenirii. Repausaţii au semănat şi noi ne bucurăm de roadele muncii lor duhovniceşti. Lucrarea noastră cea de acum are drept temelie lucrarea părinţilor noştri, care prin duhul lucrării lor vieţuiesc încă printre noi.
Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori?
Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Să ştiţi că Evangheliile sunt cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci, Sfinţii Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel.
Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.
Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai ușor în călugărie ca în familie.
Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare își merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Și în mănăstiri sunt căderi, și în viața comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obisnuiți.
Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, căci în fiecare zi aducea străini la masa sa. Şi într-o zi a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apă pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi, făcându-se lucrul acesta, se mira omul singur întru sine.
Nu de puține ori ne lovim, atunci când ieșim pe stradă, de comportamentul grosolan al semenilor noștri. De lipsa de respect, care a devenit un ingredient aproape indispensabil în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i‑l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic. Din această cauză avem adesea senzația că înșelătoria, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, ci tind să devină rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi.
Vă invităm să citiți câteva cuvinte minunate despre bucurie a Starețului Moise Aghioritul. (1)
„Cine nu vrea să fie bucuros? Bucuria reprezintă o dorinţă seculară care se întâlneşte la nivel panantropic. Bucuria are o mare însemnătate în viaţa noastră.
Semnificaţia acesteia este cunoscută şi nu este nevoie să fie analizată. Astăzi, se pare că şi-a pierdut sensul ei adevărat. Suferinţa domină, iar bucuria lipseşte, sau bucuria este prezentată nu în forma ei pragmatică, esenţială şi întreagă, ci în substitute ieftine care amplifică suferinţa sufletului (psyhé).
Hristos a vorbit ca unul ce are putere, nu în şoaptă precum fariseii şi păcătoşii. Cuvintele lui Hristos sunt ca nişte lumânări aprinse în întunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor s-au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos.
Sursa: Radio Trinitas
Istoricii afirmă că atunci când Ulfila, episcopul goţilor, a tradus Cartea Sfântă în limba neamului său, a fost pus în faţa unei neaşteptate greutăţi. Limba gotică nu cunoştea cuvântul „milă“, astfel încât traducătorul a fost nevoit să găsească un cuvânt nou, fără de care traducerea nu ar mai fi avut rost. Nu aduc în discuţie importanţa istorică sau filologică a acestui fapt. Recunosc însă că nu am fost surprins când am aflat acest lucru, oricât de neaşteptat ar părea el. M-am întrebat cât poate fi de important pentru un neam de războinici să fie miloşi.
Preotul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un preot, a spus: „Preotul este un om răstignit”.
Troparul Sfântului Mare Mucenic Procopie, glasul al 8-lea:
Nu de la oameni, ci de la Dumnezeu primind chemare, sfinte, ai lăsat credinţa părintească cea rea şi slujbele cele orânduite; şi râvnind după Hristos, ca un al doilea Pavel, ai suferit multe osteneli şi răni. Şi primind acum cununa cea făgăduită, Mare Mucenice Procopie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
– Cum pot recupera din timpul pe care l-au pierdut şi cum pot împlini poruncile lui Dumnezeu cei care nu au primit educaţie religioasă, dar care totuşi doresc să intre în viaţa monahală cu seriozitate?