„Iubesc poruncile Tale, sunt aproape de inima mea, dar Tu vezi că nu le pot trăi, firea mea nu poate încape poruncile Tale, cuvintele Tale sunt viață dumnezeiască nestricăcioasă. Eu sunt putregai și stricăciune. Vino Tu și sălășluiește în mine. Lucrează Tu în mine cele bineplăcute Ție.“ (Sf. Sofronie Saharov)
Duminica a XVIII-a după Cincizecime a adunat în duh de rugăciune obștea monahală și numeroși credincioși la Mănăstirea Suruceni. Pericopa evanghelică rânduită pentru această zi, deși cuprinde doar șase versete din Evanghelia după Luca (6, 31–36), este bogată în înțelesuri duhovnicești. Ea face parte din Predica de pe munte, în care Mântuitorul Hristos ne descoperă una dintre cele mai înalte și esențiale porunci ale creștinismului – Legea dragostei.
Fragmentul evanghelic este, pentru logica omenească, o adevărată piatră de poticnire, greu de înțeles și de primit. A iubi pe cel care ne iubește nu este ceva neobișnuit, ci ține de firescul vieții – este natural să răspunzi iubirii cu iubire. Însă a răspunde cu dragoste celui care îți arată dușmănie sau răutate înseamnă a urca dincolo de limitele omenescului. Este semnul unei nobleți sufletești, al unei „aristocrații” duhovnicești care trăiește după legea lui Hristos, nu după cea a lumii.
„În faţa unei asemenea abordări, mare parte dintre noi picăm examenul. Nu reușim să ne comportăm așa cum ne cere Hristos – să iubim pe vrăjmașii noștri, să le facem bine celor care ne fac rău și să căutăm să avem capacitatea de a ierta permanent, fără niciun fel de condiţie impusă, pe cel care ne greșește. Așa ne învaţă Domnul. El Însuși, când a fost răstignit pe Cruce, i-a iubit pe cei care L-au răstignit, L-au batjocorit, L-au pălmuit sau L-au desconsiderat. Mai mult decât atât, S-a rugat pentru aceștia și i-a iertat, fără să impună vreo condiţie,“ ne spune PS Ignatie, Episcopul Hușilor.
A-i iubi pe vrăjmași este un examen pe care Domnul Hristos ni-l pune înainte, dar pe care adesea nu-l putem trece, fiindcă nu vrem să renunțăm la mândria și egoismul din noi. Arhimandritul Zaharia Zaharou arată că iubirea de vrăjmaşi este, prin urmare, „nebunia” credinței noastre, „nebunia crucii”. „Şi vai de cel ce nu primeşte această nebunie, căci el însuşi suferă de un alt fel de nebunie, cumplită şi nimicitoare: «Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!». Cu adevărat, pentru un asemenea om Dumnezeu nu există, căci el nu se înduioşează la vederea lui Hristos-Dumnezeu, Care îşi întinde mâinile pe cruce din iubire pentru vrăjmaşii Săi.“
Omul nu poate împlini această poruncă doar prin puterile sale. Dar putem și trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, Cel Care ne cheamă în Evanghelie să-i iubim chiar și pe vrăjmași, să ne dăruiască El tăria ca, ori de câte ori cineva ne greșește, ne rănește sau ne întristează, să avem bunăvoința de a răspunde mereu cu iertare și iubire. Căci atunci nu mai lucrăm noi, ci Hristos lucrează în noi cele bineplăcute Lui.
Numeroși credincioși s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
