“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor. Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor.
“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.
– În problema judecării arhiereilor trebuie multă atenţie. Nu cunoaştem exact condiţiile vieţii lor. Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vom fi judecaţi, şi vom cădea în chip asemănător.
Există diferenţă între judecată şi osândire, dar câteodată se identifică una cu alta. Când avem durere şi compătimire, şi nu judecăm în mod negativ, atunci este vorba de-o simplă judecată, iar nu de osândire. Judecată, iar nu osândire, este când părinţii spun: „Cum de-a ajuns copilul nostru să facă acest păcat?”. Aceasta nu este osândă, ci judecată, căci se face dintr-o durere adâncă.
Pericopa evanghelică din cea de-a patra Duminică după Paşti ne pune în faţă un om care suferea de o boală veche, o paralizie generalizată, care-l obliga să zacă întins pe o targă, dar a cărui adevărată mare suferinţă era singurătatea. Era unul din zecile – dacă nu sutele – de bolnavi care zăceau în cele cinci foişoare ale unui bazin din cetatea Ierusalimului, Betezda, nume ce se traduce „Casa Milostivirii”. După toate probabilităţile, numele i se datora faptului că în el se petreceau minuni. Din când în când, un înger al milostivului Dumnezeu se pogora în apă şi o agita cu aripile. Minunea devenea operantă asupra primului suferind care se arunca în apă: de îndată, el devenea sănătos.
Mai suntem încă în atmosfera marii sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului. Am trecut toţi, cu bucurie, prin această sărbătoare care ne-a dat încredinţarea că Iisus era trimis de Dumnezeu, că era însuşi Dumnezeu Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa înviere. Ne-a dat astfel, în acelaşi timp, încredinţarea că şi noi vom învia. Fiindcă nimic din ce a făcut, nimic din ce a spus Mântuitorul cât a fost pe pământ, n-a spus nici pentru El Însuşi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus şi a împlinit toate, pentru atunci şi pentru toate generaţiile de după El, pentru ca toţi, din învăţătura Sa să ia învăţătură pentru ei, din minunile Sale şi mai ales, din minunea învierii Sale.
Aşadar prima minune făcută de Sfântul Gheorghe se leagă de înălţarea altarului în care urma să fie pus trupul său, în pacea lui Dumnezeu. Amin. Şi s-a întâmplat ca Andrei, cel care s-a apucat el însuşi să ridice altarul de jertfă al Sfântului Gheorghe, stătea într-o noapte întins în pat şi cugeta spunându-şi: „Am greşit începând această construcţie, mai ales că nu văd pe nimeni care să mă ajute; şi nu ştiu dacă pot s-o termin sau nu. Dacă nu o termin, oamenii vor râde de mine, spunând: «Acest om a început să construiască şi nu a fost în stare să termine, aşa cum a spus Mântuitorul nostru.»”
Sfântul Mucenic Ilarion Troiţki, Arhiepiscop al Vereii, a fost o personalitate strălucită, un teolog talentat, cel mai tânăr arhimandrit şi profesor din vremea sa, al cărui nume a figurat pe lista candidaţilor pentru scaunul patriarhal la Sinodul Local din 1917-1918. Ajutor apropiat al Sfântului Patriarh Tihon, luptător activ împotriva răzvrătirii „Bisericii vii”, a fost deţinut al lagărului de la Solovki şi unul dintre cei mai competenţi reprezentanţi ai „Episcopatului din Solovki”. Viaţa Sfântului Mucenic Ilarion poate fi definită în două cuvinte: slujirea Bisericii.
De câte ori am vrut să mă plimb prin curtea mănăstirii din Maldon (Essex), n-a fost cu neputință să mă smulg din îmbrățișarea venerată a preacuviosului stareț Sofronie († 1993). Sfânt, sensibil, își deschidea inima părintească tuturor celor care veneau acolo. Spunea fericitul stareț: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl nostru desăvârșit este” (Mt 5, 48); și trăia el însuşi această desăvârșire, adică se ruga adânc.
Pocăinţa
“Dragă maică Valentina!
Avem de aşteptat greutăţi mari, când poate că viii îi vor invidia pe morţi. Ne dăm seama de asta, dar tot nu ne pregătim pentru răbdare şi pentru ieşirea din această viaţă.
Rugaţi‑vă pentru mine, păcătosul, ca Domnul să‑mi dea pocăinţă adevărată şi încredinţare în voia Lui cea sfântă! Vă doresc şi dumneavoastră să primiţi acest dar, căci fără el omului îi este greu şi aici, şi după moarte.
”Și cum”, se întreabă cineva, ”să-I adresez [lui Dumnezeu] cererile mele, fiind eu un om simplu, de la țară, și neștiutor de carte?”
– Pentru acest fel de cereri nu ai nevoie de abilități literare, ci doar de simplitate. Să ne întoarcem așa cum a făcut fiul risipitor, să suspinăm, așa cum a suspinat vameșul, să vărsăm lacrimi de pocăință ca desfrânata și ca tâlharul să strigăm: ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Unde vezi greutate și complexitate în aceste cuvinte atât de simple?
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Nu, nici cuvântul lui Dumnezeu (pe care îl citim în Evanghelii sau îl ascultăm), nici harul lui Dumnezeu pe care îl primim prin Sfânta Împărtăşanie nu pot rodi în noi decât în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră.
Sunt lucruri bune, lucruri rele – şi lucruri de mijloc -şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.
Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.
Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine – şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie.
Iezechiel (al cărui nume înseamnă Dumnezeu întăreşte) a fost deportat în Babilon, împreună cu regele Ioiachin în anul 597 î.Hr., stabilindu-se în satul Tel Abib, pe malul râului Chebar.
Contextul în care activează Iezechiel ca profet este acela al exilului babilonian, perioadă de mari încercări pentru evrei. Iezechiel este şi marele inspirat al viziunilor ample. Dintre ele, vrednice de amintit, pe lângă cea a viitorului Templu, sunt două: carul divin, înconjurat de mărire şi câmpul de oase uscate care prind carne şi viaţa, prefigurând învierea de la sfârşitul veacurilor.
“În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Întâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu înseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.
Să tresăltăm, preaiubiților, bucurându-ne cu bucurie duhovnicească și cu fapta vrednică a mulțumirii față de Dumnezeu și să ne ridicăm ochii liberi ai inimii spre acea înălțime, în care este Hristos.
Dorințele pământești să nu tragă în jos sufletele chemate la înălțime; cele ce vor pieri să nu acapareze pe cele mai dinainte alese pentru cele veșnice, momelile înșelătoare să nu împiedice pe acelea care pășesc pe calea adevărului;
1. Învierea Domnului este înnoirea firii omeneşti şi plămădirea din nou a lui Adam cel dintâi, care fusese înghiţit de moarte prin păcat şi reîntors prin moarte în pământul din care a fost plămădit; este întoarcerea omului la viaţa cea fără de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a văzut pe Adam, la început, cum a fost plămădit şi dăruit cu viaţă, căci în acel ceas nu există încă nici un om; însă, după ce a luat duh de viaţă prin insuflarea dumnezeiască, cea dintâi dintre toate făpturile omeneşti l-a văzut o femeie, căci Eva a fost cea dintâi fiinţă omenească creată după Adam;
“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său.