Pericopa evanghelică din cea de-a patra Duminică după Paşti ne pune în faţă un om care suferea de o boală veche, o paralizie generalizată, care-l obliga să zacă întins pe o targă, dar a cărui adevărată mare suferinţă era singurătatea. Era unul din zecile – dacă nu sutele – de bolnavi care zăceau în cele cinci foişoare ale unui bazin din cetatea Ierusalimului, Betezda, nume ce se traduce „Casa Milostivirii”. După toate probabilităţile, numele i se datora faptului că în el se petreceau minuni. Din când în când, un înger al milostivului Dumnezeu se pogora în apă şi o agita cu aripile. Minunea devenea operantă asupra primului suferind care se arunca în apă: de îndată, el devenea sănătos.
Ierusalimul era în sărbătoare, iudei din toate colţurile lumii veneau la templu. Nici foişoarele Betezdei nu erau scutite de forfotă. Unii aveau cunoştinţe printre bolnavi, alţii le împărţeau ajutoare, alţii umblau printre ei din simplă curiozitate, sau – cine ştie? – nutrind dorinţa secretă de a fi martorii unei minuni. Se ştia că îngerul Domnului se pogora „din când în când”, adică prin surpriză, la un timp nedeterminat, ceva în genul a ceea ce ştim noi acum despre Parusie, adică despre a doua venire a Domnului.
Iată că din mulţimea mişcătoare Se desprinde Iisus, care Se opreşte lângă paraliticul nostru şi-i pune o întrebare retorică: „Vrei să te faci sănătos?”. O întrebare retorică e oarecum de prisos, deoarece în ea se află şi răspunsul. Replica ar fi fost: – Auzi colo, oare nu pentru asta stau eu aici de treizeci şi opt de ani, adică de o viaţă de om?… În fapt, întrebarea lui Iisus urmăreşte nu răspunsul deja ştiut, ci mărturisirea motivaţiei lui: De ce, după atâta amar de vreme, nu te-ai făcut sănătos? Paraliticul îl intuieşte şi motivează: „Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că până merg eu, altul se coboară înaintea mea”.
De aici trebuie să desprindem două lucruri. Mai întâi, acest loc de suferinţă presupunea o permanentă stare de veghe, ziua şi noaptea, pentru ca bolnavul să nu rateze momentul oportun. În al doilea rând, fiecare suferind avea alături unul, doi sau mai mulţi oameni, fie rude, fie prieteni, fie voluntari anonimi, care îl asistau, permanent sau prin rotaţie, şi care îl aruncau în apă exact când trebuia. Ei bine, paraliticul nostru nu avea pe nimeni. Nu cunoaştem cauza. Poate că nu era localnic, poate că venise de undeva de departe, poate că nu avea rude şi nici prieteni, şi nici ca cineva dintre pelerinii Ierusalimului se îndurase să stea cu el măcar o zi, măcar un ceas. Personalul de serviciu al aşezământului – de obicei, plătit – se simţea obligat doar să-i aducă hrană şi, eventual, să-i schimbe aşternutul de pe targă. „Restul” nu privea pe nimeni, îl privea doar pe el. Iar el îşi trăise treizeci şi opt de ani din viaţă aşteptând, aşteptând, aşteptând… Aşteptarea însă presupune, neapărat, speranţă. Nimic nu se întâmplă cu el în Betezda, dar el continua să spere. Mai mult, părea împăcat cu gândul că, chiar dacă speranţa i se va dovedi zadarnică şi că minunea, până la urmă, nu se va petrece, el şi-a făcut datoria de a spera. Este ca şi cum, în zilele noastre, cineva a jucat toată viaţa la loterie fără să fi câştigat vreodată, dar moare cu gândul că, cel puţin, a încercat.
Iată însă că Dumnezeu îi deschide omului o cale chiar şi atunci – şi mai ales atunci – când se pare că speranţa a devenit un simplu joc de-a v-aţi ascuns. Ce-i trebuia omului nostru din Betezda?: Un om. Un singur om din miliardele pământului. Şi dacă nu a venit omul, iată că vine Fiul Omului. Vine ca din senin, şi nu-l întreabă: – Vrei să te ajut? -, ci: „Vrei să te faci sănătos?”. Direct la ţintă. Şi-i porunceşte să se ridice, să-şi ia targa şi să umble. Aceasta, în plină zi a Sabatului. Minunea s-a petrecut. Nu prin înger, ci prin Cel care-i făcuse pe îngeri. Pe asta o ştim noi. Dar omul nostru n-o ştia. Nu ştia nici măcar numele Celui ce-l vindecase. Acesta se strecurase prin mulţime şi Se făcuse nevăzut. Îl vor identifica, puţin mai târziu, Iudeii, care ştiau că singurul om care înfrunta Sabatul era Iisus. Atunci va şti şi fostul paralitic Cui anume trebuie să-I mulţumească.
Ei bine, iubitul meu frate, când ai nevoie de un om şi omul nu vine, să ştii că în locul lui vine Dumnezeu. Şi când îl cauţi pe Dumnezeu şi El nu ţi Se arată, să ştii că El te aşteaptă. Suferindul din Ierusalim îşi aştepta doar vindecarea trupului, dar iată că prin ea i s-au deschis braţele lui Iisus. De aceea, iubiţii mei, oricând eşti singur, nu dispera, ci continuă să aştepţi, ca într-o bună zi vine Dumnezeu la tine; chiar dacă tu nu-L cauţi, El tot vine. Iar dacă mergi tu şi găseşti pe un altul în singurătate, asumă-ţi rolul lui Iisus şi fii teofor sau hristofor, purtător de Hristos, imită-L pe Iisus şi întreabă-l dacă vrea să devină sănătos sau, dacă tu nu ai puterea să-l faci sănătos sau să-i deschizi drumul către un doctor, spune-i o vorbă bună de încurajare, pune-i o mână caldă pe frunte, uită-te în ochii lui şi fă-l să simtă că are în tine un prieten, că nu este singur, şi cu aceasta tot ai făcut o faptă bună.
Î.P.S Bartolomeu Anania