Alaltăieri am întâlnit un Bătrân care mi‑e foarte drag. „L‑ai văzut vreodată pe Hristos, bunicule?”, l‑am întrebat. „Da, părinte”, mi‑a mărturisit cu reținere.
Toate problemele noastre, cele materiale, cele trupeşti, toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Precum spune în Dumnezeiasca Liturghie „şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Toată viaţa noastră o lăsăm în seama Ta, Doamne. Ce voieşti Tu. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Părinţilor, am fost – iertaţi-mă că vă spun – mi-e frică să spun în pustie, că eram destul de slab. „Doamne, zic, sunt aici din ascultare! Nu sunt dintr-o mare vitejie!” Şi rezistam cu asta. Că nu era de glumă cu dracul! Şi a venit o ispită mare pe capul meu. O ispită pe care nu puteam să o accept cu nici un chip.
Sfânta Împărtășanie este cea care face vie relația noastră cu Hristos, dându-i un conținut real și concret.. Dacă nu ne împărtășim, relația noastră cu Hristos rămâne la nivel teoretic.
După învățătura Bisericii există două judecăți: judecata particulară, imediat după moarte, la 40 de zile, și judecata universală, atunci când istoria intră în plenitudinea Revelației. Ortodoxia, mai ales, consideră intervalul dintre judecata particulară și cea universală ca reprezentând o reală posibilitate de salvare a unor suflete, îndeosebi prin comuniunea cu Biserica, prin rugăciunea Ei, a noastră, a tuturor.
Astăzi, când toamna își lasă pașii pe pământ și frunzele cad una câte una, sufletul nostru este chemat să privească dincolo de schimbare — spre Lumina care nu apune niciodată.
Viața omului este asemenea acestui anotimp: uneori strălucitoare, alteori umbrită, dar mereu în mâinile lui Dumnezeu.
Toate în viață, chiar și necazurile, devin prilejuri de a-i aduce mulțumită, în strădania noastră de a-i înapoia Domnului dragostea tare pe care I-o datorăm, căutând să-I bineplăcem și să-I răspundem, fie chiar și într-o mică măsură, iubirii Sale până la sfârșit.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Trăiam atât de sărac, încât nu eram în stare să-mi cumpăr o pereche de pantaloni. Încă de la mănăstire îmi confecționasem una, din două vechi; unui pantalon de culoare cenușie, pe care îl aveam de la fratele meu, și care era bun numai de la genunchi în sus, i-am retezat burlanele și i-am înădit două de la un pantalon negru, care era bun doar de la genunchi în jos. Se părea deci că am pantaloni negri la dulama neagră, iar de dulamă nu mă dezbrăcam decât când eram singur, în cameră.
De obicei, omul are un vis al vieţii lui, a cărui împlinire o urmăreşte până la moarte. De exemplu, sunt monah şi visez să ajung misionar. Sau, eşti misionar şi vrei să ajungi monah. Sunt monah în chinovie şi vreau să ajung pustnic. Un altul este pustnic şi vrea să ajungă monah în chinovie. Dar cine a intrat într-o obşte de oameni şi de îngeri, într-o obşte monahală, cine a acceptat calea sfinţeniei nu are gânduri şi nici vise ale vieţii sale, ci a semnat că s-a hotărât şi că vrea să ajungă sfânt. Cu toate acestea, între hotărârea cuiva de a ajunge sfânt şi împlinirea hotărârii există o distanţă. Această distanţă depinde de vehiculul în care urcăm sau nu urcăm, şi acesta este egoul.
In învăţătura niptică a Bisericii se vorbeşte mult despre vederea Luminii nezidite, dat fiind faptul că, urmând un mod de vieţuire isihast, omul poate ajunge la vederea lui Dumnezeu în Lumina nezidită.
– M-am depărtat de Dumnezeu şi nu reuşesc să mă apropii de El. Cum reuşesc să mă apropii de El?
– Păi eu zic că primul pas l-ai făcut cu această întrebare şi cu faptul că El ai scris cu E mare. E un început.
Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimașului meu suflet și al vieții mele celei ticăloase, nu mă lăsa pe mine, păcătosul, nici nu te depărta de mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc diavolului celui viclean, ca să-mi stăpânească cu silnicie acest trup muritor. Întărește mâna mea cea slabă și neputincioasă și mă îndreptează la calea mântuirii.