Sfânta Scriptură spune: „Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14, 1). Poporul nostru spune din experiență: „Femeia ține casa”. De ce? Ce are special femeia, și bărbatul nu? Dumnezeu a dăruit-o cu astfel de „arme” (iubire și gingășie), pe care atunci când le folosește, îl robește, îl înmoaie pe bărbatul ei, oricât de barbar ar fi.
Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.
Stareţul Amfilohie sfătuia: „Rugăciunea făcută cu stăruinţă, trezvie, pietate, credinţă şi frângerea inimii, este bună şi folositoare. Diavolul se luptă în diferite feluri cu cei ce se roagă, dar pe cei ce nu se roagă îi iubeşte! Omul, în rugăciune, vorbeşte cu Dumnezeu şi Îi cere bunuri duhovniceşti şi mântuire. Cel ce se roagă trebuie să fie smerit”.
Apostolul scrie: „Ştim […] că lumea zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19). „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 16-17).
“Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” – Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Poate cineva dintre cei necredincioşi, iubitor de ceartă fiind, ne-ar contrazice, zicând că şi noi în biserici, închinându-ne la icoane, putem fi socotiţi că venim la idoli neînsufleţiţi. Să nu fie să facem noi una ca aceasta! Căci acestea este credinţa creştinilor: Dumnezeul nostru nemincinos lucrează puterile, căci noi nu venim la nişte chipuri pictate, ci, având în minte prototipul zugrăvit, văzând nevăzutul prin zugrăvirea văzută, Îl slăvim ca fiind prezent. Dar nu credem ca unui Dumnezeu Care nu este, ci ca Unuia Care este cu adevărat.
Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de-abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului.
Pricina a tot răul este slava deşartă şi pofta. Cel ce nu le-a urât nu va birui patimile.
Păcatele vechi vatămă amarnic, chiar şi prin amintire. Drept aceea, vrăjmaşul se străduieşte în tot chipul să ni le înnoiască în amintire, chiar şi sub cuvântul mărturisirii sau al bănuielii că nu te-ai mărturisit deplin – că atunci şi mintea luminată şi care urăşte patimile se întunecă lesne.
Părintele Ioan deseori cerceta familia negustorului C. din Petersburg. În casa unde locuia negustorul mai stăteau trei studenți tineri care adesea luau în bătaie de joc popularitatea de care se bucura Părintele Ioan. Odată, s-au gândit să-l păcălească pe Părintele Ioan și să-și bată joc de puterea tămăduitoare a rugăciunilor sale.
Hristos S-a născut în ziua şi anul stabilite mai înainte. El a murit, a înviat pentru mântuirea şi pentru viaţa veşnică a omului. De aceea, sărbătorile creştine sunt percepute ca evenimente care se repetă ciclic. Iată de ce Biserica cântă: „Hristos se naşte – slăviţi-L, Hristos din ceruri – întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ – înălţaţi-vă” şi „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pământul peştera Celui neapropiat aduce”.
Să acceptăm starea noastră
În cazul sentimentelor de inferioritate, problema nu este ce acceptă şi ce nu acceptă ceilalţi; problema este ca noi să înţelegem despre ce este vorba şi să acceptăm starea în care ne aflăm noi.
Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Ps. 46, 5)
După ce am prăznuit Pătimirea lui Hristos, am petrecut patruzeci de zile în compania ucenicilor, bucurându-ne de prezenţa Domnului celui înviat. Am participat la multe evenimente în acest ciclu liturgic, începând cu intrarea lui Hristos în Ierusalim, unde I s-a făcut o primire publică plină de fast. Apoi a venit trădarea Lui, sau mai degrabă dăruirea Lui de Sine, şi Pătimirea Sa, când a fost părăsit de ucenici, care au şi tăgăduit că L-ar cunoaşte.
„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (In.4,10)
În Duminica a V-a după Paști, cunoscută și sub numele de „Duminica Samarinencii”, Sfânta Liturghie la Mănăstirea Suruceni a fost oficiată de slujitorii așezământului monahal în prezența obștii monahale și a numeroși credincioși.
a) Profesia lui Hristos: Mântuitor
Fiecare dintre noi îşi are meseria lui, profesia lui, cu care se ocupă. Unul este învăţător, altul artist, altul medic, altul farmacist etc. Şi Hristos a avut profesie: Mântuitor. Iată, Eu stau la uşă şi bat (Apocalipsa 3, 20).
În orice timp istoric, au fost, sunt şi vor fi oameni care se deosebesc de ceilalţi prin înalta lor cugetare, doresc ceva mai mult, simt că trebuie să mai existe ceva dincolo de realităţile acestei vieţi, vor să intre mai mult în cunoaştere, doresc să filosofeze toată viaţa. Este foarte bună această dorinţă de a cunoaşte, însă, având în vedere subiectivitatea umană, se poate greşi.
„Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie vei citi în cei care vor urma.” (Sfântul Paisie Aghioritul, 1924 – 1994)
De secole, mănăstirile își deschid mereu porțile pelerinilor și călătorilor, indiferent dacă aceștia ajung acolo în căutarea liniștii sufletești sau dintr-o curiozitate turistică și culturală.
Încă tânăr fiind, Sfântul Pahomie, cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu-se lui despre un sihastru pe nume Palamon, ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el. Ajungând la chilia lui, care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: „Ce voieşti, şi pe cine cauţi?”.