Faptul că ne plictisim unii de alţii, prietenii de prieteni, soţii între ei, arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse.
M-a întrebat cineva: ,,Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: ,,Adaugă lor rele, Doamne, celor măriți ai pământului” (Is.26, 15), de ce o spune, căci este blestem?” ,,Când năvălesc barbarii – i-am spus – și merg și distrug un popor fără vreo pricină, iar poporul se roagă ca să-i ajungă cele rele, adică să li se strice căruțele, iar caii lor să pățească ceva, ca să fie împiedicați, e bine sau rău asta? Aceasta se înțelege: să le vină piedici. Nu înseamnă că sunt blestemați”.
–Părinte, când prinde blestemul?
Cu ce rost facem pomenirea sfinţilor? Pentru că ne trebuie cât trăim în viaţa pământească. Ştim că este o Biserică luptătoare sau dreptmăritoare pe pământ şi o Biserică biruitoare în Cer, unde sfinţii, după strămutarea de aici, nu încetează a ne purta de grijă. Avem două motive, să zicem aşa: ei nu sunt pe deplin fericiţi, pentru durerea că ne ştiu pe noi rămaşi în urmă aici, în necazuri; ei se roagă pentru noi ca să ne întoarcem cât mai repede acasă (la „Tatăl nostru, Care este în Ceruri”).
Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni.
Din satele noastre dimprejurul Bitoliei, mulţi tineri merg la lucru în părţi îndepărtate ale lumii. Petrecându-i, mamele ori surorile fac în taină Domnului oarecare legământ pentru sănătatea şi întoarcerea lor fericită. Aceste femei se cheamă zavetniţe („care s-au legat”). Într-o sâmbătă, am picat pe neaşteptate într-o bisericuţă de ţară, şi acolo am dat peste o bătrână ce curăţa podeaua; întrebată fiind, a lămurit că erau deja 18 luni de când făcea asta în fiecare sâmbătă, ca legământ pentru fiul din America.
„Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16).
Să știți de la mine, nu cu oamenii trebuie să ne luptăm, cu duhurile din ei. Pe dușman îl dezarmezi cu dragoste și cu un cuvânt bun. Omul acela care-ți este vrăjmaș, dacă vede că vii la el cu daruri și cu un cuvânt bun, Îl va lăsa pe Duhul Sfânt să izgonească din sufletul lui duhurile rele de care este cuprins și va scăpa de ele.
Zici că cel care locuieşte în cetate, şi are casă şi femeie, nu poate să se mântuiască? Nu există doar unul, ci multe si felurite moduri de mântuire. Si aceasta o spune Hristos indirect, propovăduind că la Dumnezeu Părintele există multe corturi.
Mult mai concret însă vorbeşte Pavel, scriindu-le corintenilor: Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Corinteni 15, 41).
În viața mea deși am fost prost și un urât, dar aveam oleacă de încredere în mine, adică mi se părea că pot și eu ceva, încă mai mult decât altul, și când mi se întâmpla vreo umilire mă mâniam.
Sunt mulți care vin la mine și spun că îi necăjesc duhurile rele. Și mă întreabă ce să facă. Eu, moșneag fără carte, le spun doar așa: să se mărturisească, să facă Sfântul Maslu și, mai ales, să nu năpăstuiască pe nimeni.
Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie. (Troparul Sărbătorii)
Slujba numită „Sfințirea cea mare a apei” se săvârșește de două ori pe an, iar nu o singură dată, dupa cum se știe în popor: mai întâi, ea este săvârșită în ajunul Bobotezei, cu această aghiasmă mare stropindu-se casele credincioșilor, iar mai apoi, în ziua de Bobotează (6/18 ianuarie), aceasta din urmă fiind luate de credincioși acasă, pentru nevoile de peste an.
„Vine Hristos să dea mântuire tuturor credincioșilor prin Botez, că întru aceasta pe Adam curățește, pe cel căzut înalță, pe tiranul cel ce l-a surpat îl rușinează, cerurile deschide, pe dumnezeiescul Duh îl pogoară și împărtășirea nestricăciunei dăruiește.” (Din Mineiu)
„Nimenea nu e atât de bun și de milos ca Domnul, dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăiește.” (Sfântul Marcu Ascetul)
Odată, l-a întrebat un călugăr din Mânăstirea Sihăstria: – Părinte Paisie, mă învăluiesc ispitele şi parcă nu mai am răbdare!
Întrebări și răspunsuri la articolul „Încordarea isihiei”
Toată însuflarea de a tinde spre Împărăția Cerurilor vine din conștientizarea sărăciei noastre duhovnicești, care ne ajută să ne smerim duhul și să ne atârnăm viața de Cel ce poate să ne mântuiască. În criza prin care trecem acum, ne dăm seama de fragilitatea și deșertăciunea acestei vieți, pe care și înțeleptul Solomon a exprimat-o prin cuvinte înalte (Ecl. 1:2).
De ce îngăduie Dumnezeu să vină asupra Dreptei Credinţe atîtea urgii şi necazuri, pe cînd pe eretici şi păgîni îi lasă pururea să se bucure de tihnă şi de pace?