Trebuie ca omul însuşi să vrea să împlinească ceva. Îmi amintesc iar vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, eu nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară!”. N-o spunea în mod egoist, ci din respect pentru libertatea altora. „Eu mă rog pentru ei, le fac şi minuni, dar nu le vorbesc. Vreau ca ei să-şi deschidă singuri sufletul şi să-mi ceară ei înşişi să le vorbesc.”
Aşa precum Biserica se roagă: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocăinţă, Domnului să ne rugăm”, tot astfel, un creştin ortodox trebuie să-şi amintească mereu de acest lucru şi să se roage pentru împlinirea lui. Sfânta Ortodoxie, totuşi, cu toată încrederea ei în mila Mântuitorului, încearcă mai presus de orice să-şi pregătească şi să-şi înveţe copiii să se pocăiască.
Iată de ce starea normală, obişnuită, atât a asceţilor, cât şi a mirenilor care caută să se mântuiască este duhul unei inimi înfrânte şi smerite, şi uneori lacrimile, iar rugăciunile lor cele mai bune sunt: „Doamne miluieşte-mă” şi rugăciunea lui Iisus.
Aş vrea să nu încetaţi să vă rugaţi. Aş vrea să înţelegeţi că dacă există vreo protecţie care se întinde peste societatea umană, peste ţara noastră, aceasta este puterea rugăciunii. Să nu faceţi o rugăciune de rutină! Puneţi-vă în mişcare inima, umpleţi-va de fiorul rugăciunii.
Unui tânăr care suferă şi într-un fel, şi în altul.
Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti. Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei – dar te păzeai cu îndemânare, şi toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum se dobândeşte. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i s-a arătat şi i-a spus: „Paisie, dacă voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pe nimenea să osândeşti sau să urăşti — şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu sufletul în pace; dară cel ce iubeşte voia sa, acela niciodată va fi împăciuit.
Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit al Chișinăului şi al Întregii Moldove Vladimir a felicitat-o pe Stareța Sfintei Mănăstiri „Sf. Gheorghe” din Suruceni, Egumena Epistimia (Goncearenco) cu prilejul celebrării celor 60 de ani de la naștere.
Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.
Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului:
— Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine, şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
Este nevoie, așadar, să purcedem la o operație imediată pe inimă deschisă. Arterele ei sunt astupate de patimile încuibate acolo de ani de zile. În sala de operație, care este spovedania, la chirurgul-duhovnic specializat, experimentat și cu discernământ, având drept anestezie pocăința, medicamente, lacrimile, bisturiul, mărturisirea, acceptarea, căința și hotărârea, poate cineva să ajungă la îndreptarea dorită și la vindecare.
Conversația următoare a fost înregistrată de către ucenicii din Grecia ai Părintelui Efrem din Arizona (Filotheitul, așa cum era numit anterior), care l-au vizitat pe bătrânul îmbunătățit în luna mai 2014, la mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din Arizona.
Cândva, i-am spus:
Nu numai răii demoni se luptă împotriva progresului creștinilor, ci sunt și alți factori și felurite alte pricini având prilejurile fie din legile firii, fie din deprinderile cele împotriva firii – patimile și poftele omului celui vechi –, care îl silesc. Rezistența metodică în acest război nevăzut și pregătirea corespunzătoare de care are neapărată nevoie oricine se înrolează pentru Împărăția Cerească a lui Hristos sunt datorate vieții și experienței monahale.
– Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greşită despre o acţiune a mea, trebuie să explic cum am acţionat?
– Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primeşti cum că tu ai greşit şi să nu vorbeşti. Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu. Dacă nu vorbeşti tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif, atunci când fraţii lui l-au vândut, oare a spus:
Să aveţi mare evlavie, fraţilor, la Fecioara Maria şi fericită este casa şi familia aceea care are în casă icoana Maicii Domnului şi în fiecare dimineaţă îi citeşte Acatistul şi cinstitul ei Paraclis şi toţi ştiu rugăciuni către Maica Domnului. Mult pot şi sfinţii lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului. Dacă nu era Maica Domnului în ceruri, între Sfânta Treime şi noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.
„Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (In. 4, 14)
Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne tăiem vlăstarele netrebnice şi vătămătoare ale voilor noastre dezordonate şi păgubitoare şi să altoim pe ramurile omului nostru lăuntric voia lui Dumnezeu, prin care circulă seva Duhului Sfânt şi care aduce roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea.
Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina.