Întristarea sau lenea, uitarea şi nevederea sunt trei uriaşi de care este legat, cu legături nedezlegate, întreg neamul omenesc.
Iar după aceasta urmează nepăsarea, cu toată gloata de patimi rele.
Iată una din întâmplările mele, petrecută în Franţa, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos (1925).
De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judecă, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de îndurat ispită.
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
Dar cum înțelege lumea Pacea?
Lumea păgână dinainte de Hristos, romanii îndeosebi, aveau această vorbă despre Pace: „Si vis pacem, para bellum”, „Dacă vrei pace, pregătește-te de război”.
Pace, pace, pace! strigă conducătorii, iar popoarele lor pier în războaie, căci vorbesc despre pace fără Dumnezeu. Pâine, pâine, pâine! strigă doctorii în economie ai Europei, iar popoarele lor pier de foame, căci caută pâine în afara lui Dumnezeu. Legi, legi, legi! strigă doctorii în drept şi-n dreptate ai Europei, iar popoarele lor strâng fărădelegi cât dealurile, până la nori, în fiecare zi şi în fiecare ceas, căci scriu legile lor şi nu ale lui Dumnezeu.
Așa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi aducându-le sucuri răcoritoare etc., atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.
Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
Să simţim răutatea celuilalt ca pe o boală care îl chinuieşte şi îl face să sufere şi din care nu poate scăpa. Pentru aceasta să-i privim pe fraţii noştri cu bunăvoire şi să ne purtăm cu nobleţe, zicând înlăuntrul nostru, cu simplitate, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne, ca să se întărească sufletul nostru prin harul dumnezeiesc şi să nu judecăm pe nimeni.
Să valorificăm duhovnicește timpul nostru. Unul din lucrurile pentru care vom fi judecați va fi realitatea timpului. Oamenii sfinți trăiesc această realitate. Ei au o foarte mare sensibilitate față de tema timpului, de a nu pierde deloc timp. Marii sfinți sunt aceia care puteau să valorifice și ultima secundă din viața lor.
Acolo unde există smerenie se află şi înţelegere, îndelungă-răbdare, îngăduinţă, iubire, iar cel care iubeşte toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 7). Cu un asemenea „material” de îngăduinţă în inima ta, oriunde ai fi, oricât de aspru s-ar purta cu tine oamenii, tu îi vei răbda şi îi vei iubi.
Nu demult vă vorbeam despre mânie – acea patimă care e însuşire a noastră, a tuturor; ştiu însă că sunt nu puţini oameni din numărul creştinilor care gândesc şi îşi spun: „Ce mare păcat este dacă mă mânii? Că doar şi Dumnezeu Se mânie!” Da, puţine sunt textele Sfintei Scripturi unde se vorbeşte de mânia lui Dumnezeu, de urgia lui Dumnezeu? In Psalmul al şaselea citim: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi” (1). Vedeţi, şi de urgie, şi de mânie se vorbeşte în acest psalm al lui David.
„Pocăinţa pe toate le vindecă, de vreme ce ne vom ruga împreună.”
„Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!“
Ce vreau să subliniez este potenţialul de diferenţă dintre Dumnezeu şi om, care duce neapărat la o criză, la un tragic, care se poate solda în tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult să-l facă pe om să conştientizeze şi, conştientizat fiind, cu mai multă înţelegere şi cu mai multă putere înţelegând lucrurile cum trebuie, în toată libertatea, să se poată da Proniei lui Dumnezeu, aşa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut să-şi ia moştenirea, tatăl i-a dat-o şi s-a dus şi şi-a risipit-o, dar înţelepţindu-se prin tragicul în care a intrat – hai să nu-i zicem tragedie, că încă nu era -, a venit înapoi la tatăl cu pocăinţă; şi tatăl nici nu l-a lăsat să-şi spună până la capăt spovedania, că l-a şi îmbrăţişat, că a şi poruncit să i se aducă haina cea dintâi etc.
Căutând să afle cât mai adânc tainele vieții umane, oamenii de știință au descoperit că, în alcătuirea cea mai lăuntrică a omului, materia se prezintă în forma unui fir, un cromozom lung de vreo 2500 km!
Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):
‒ Cum este cu putinţă, Gheronda, să nu mă mândresc când văd că îmi vin gânduri înţelepte şi mă admiră colegii mei?
‒ Cele care ne vin în creier de sus, frate, sunt de la Dumnezeu. Ale noastre sunt cele pe care le scoate creierul nostru pe nas.
A fost întrebat de un altul: