Da, este greu şi dureros să iei jugul Legii lui Dumnezeu, căci atunci fără îndoială că va trebui să înceteze joaca de-a viaţa şi să înceapă viaţa cea adevărată, prin purtarea crucii.
Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti.Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit.
În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor – Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă – a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia Iui.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, ÎPS Mitropolit Vladimir, a oferit un interviu portalului „Tradiția” în care a relatat despre slujirea ei în anul trecut 2022 și i-a felicitat pe creștinii ortodocși cu sărbătoarea Nașterii Domnului.
Satana este vrăjmaşul care urăşte binele, este plin de viclenie şi răutate, şi zi şi noapte, în fiecare clipă şi în fiecare ceas, ne războieşte, ne necăjeşte şi ne ispiteşte. Acum te povăţuiesc să mânuieşti patru arme nebiruite. Cu aceste arme, desigur, dacă le vei folosi cu mare atenţie, îndemânare, râvnă şi vitejie, nu numai că vei rămâne nevătămat şi neatins de săgeţile şi cursele diavolului, dar îl vei birui şi îl vei şi nimici.
Prima armă împotriva diavolului este simţământul prezenţei lui Dumnezeu. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin” (Psalmi 15, 8; Fapte 2, 25).
Că „omul trebuie să se retragă în cetatea dreptei socoteli” e scris în Scrierea despre Botez a Sfântului Marcu Ascetul și, tot acolo, că acolo mintea ca preot trebuie să slujească pe masa sfântului altar, care este inima. Inima e masa sfântului altar în om, mintea e preotul care slujește la masa inimii, iar aceasta se realizează atunci când omul a intrat în cetatea dreptei socoteli, când a ajuns la un echilibru, când a ajuns la o stare sufletească care favorizează prezența lui Dumnezeu și, mai ales, simțirea prezenței lui Dumnezeu. Că nu-i destul să știi că Îl porți pe Hristos în inimă, dacă nu-L și simți.
Dintre faptele bune, unele sunt trupeşti, precum înfrânarea, postirea, privegherea, plecarea genunchilor, nespălarea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor şi oricare altă pătimire a trupului. Acestea se mai numesc şi unelte ale faptelor bune căci duc pe om la faptele bune sufleteşti şi adevărate, la smerenie şi la nepătimire, atunci când nu se vor face cu făţărnicie şi pentru slava oamenilor, ci întru credinţă şi numai pentru Dumnezeu.
Rugăciunea? Bineînțeles, n-ai să stai ore întregi la rugăciune. Când ai timp – de sărbătoare – poți să citești paraclise, sau așa… Să nu pierzi timpul cu lucruri deșarte, cu televizor și cu altele.
Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut un tată cu un copilaş într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrăţişat pe copil şi l-am sărutat. “Eşti un înger, i-am spus. Ştii asta?“. Apoi m-am adresat tatălui: “Este o mare cinste pentru tine să slujeşti un înger. Bucuraţi-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”. Auzind acestea fetele amândurora au strălucit, pentru că au simţit mângâierea dumnezeiască.
Cum poţi păstra intactă familia? Există oare reguli universale ale vieţii de familie? (Maia, Iaroslavl)
Să vedem altă întrebare: „Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?“
Fraţilor! Să nu mai aveţi astfel de întrebări. Aici, desigur, puteţi să întrebaţi orice. Dar nu vă lăsaţi încurcaţi în asemenea întrebări. Dacă nu vrei, nu vrei! Dar, din moment ce ai hotărât să devii omul lui Dumnezeu, s-a terminat!
Să nu vrei să se facă cele legate de tine asa cum ţi se pare ţie, ci cum Ii place lui Dumnezeu, și vei fi netulburat si mulţumitor în rugăciune.
În momentul acela, povestește părintele Teodor, rătăceam precum un hoţ în noapte, neştiind unde să pun capul jos. Desigur, nişte oameni mă ascundeau, însă m-am săturat să trăiesc în felul acesta. Apoi, am auzit vorbindu-se despre vechea mănăstire rusească de la Valaam, care era pe pământ finlandez, nu departe de Sankt Petersburg. Îmi doream mult să merg acolo, să mă închin dinaintea Sfântului Gherman şi a Sfântului Serghie şi să cer cuvânt de folos stareţilor locului. Eram totodată foarte deprimat şi temător. Ştiam că va fi moarte sigură dacă autorităţile mă vor prinde, mai ales la graniţă. Atunci nu va fi izbăvire.
Sfântul Varsanufie învață: „Atâta vreme cât corabia se află pe mare, îndură mânia și furia vânturilor. Însă când ajunge la limanul liniștit și calm, nu se mai teme de primejdii și de vânturi, ci se liniștește. Așa și tu, monahule: atâta timp cât rămâi în lume, să aștepți necazuri și greutăți și revolte ale vânturilor minții. Însă când vei urma viața liniștii absolute, nu mai are de ce să-ți fie teamă de aceste războiri”.
Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că ești departe de cărarea pe care pășesc picioarele obosite ale sfinților.
Sfântul Ştefan Brâncoveanu: Cuvânt închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan
„Hristos Se naște pentru a mântui pe toți oamenii. Bucurați-vă, deci, și vă veseliți cu îngerii și cu păstorii, împreună cu toată zidirea, iubiți fii ai lui Iisus Hristos, Domnul nostru (…) A luat trup dulcele Iisus pentru că noi să ne bucurăm de această fericită înrudire. Să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Preacuratei Sale Maici. Și, în cele din urmă, să devenim întru toate următori lui Hristos și fii după har ai Tatălui Ceresc.” (Sfântul Iosif Isihastul)