Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva. Scopul monahului – şi, în general, al oricărui creştin – nu este dobândirea de daruri de la Dumnezeu, ci numai iubirea Lui, ieşirea din autosuficienţă, comuniunea iubitoare cu El. Acesta era şi scopul Bătrânului. Darurile lui Dumnezeu au urmat după aceea.
„De vrei să te izbăvești de toate patimile, apucă-te de înfrânare, de dragoste și de rugăciune”, ne povățuiește Sfântul Talasie, în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul vine cu detalii privitoare la legătura dintre patimi și virtuțile corespunzătoare acestora: „Sunt unele lucruri care opresc patimile din mișcarea lor și nu le lasă să sporească în creștere; și sunt altele care le împuținează și le duc spre micșorare.
Nu există nicio consolare pentru suferință, decât în a o considera ca opunându-se fundalului celeilalte lumi. Și acesta este într-adevăr, singurul punct de vedere corect. Dacă ar exista numai această lume, atunci totul în ea ar fi un nonsens absolut: separarea, boala, suferința gratuită, moartea.
Sfinții nu aveau mângâiere omenească, însă îi aveau pe îngeri împreună slujitori. Dacă ai mângâiere omenească, atunci nu vei avea înger să te ajute și să slujească împreună cu tine la lucrarea mântuirii tale.
Rădulescu: Ce complică viaţa sufletească a unui om?
Pr. Coman: Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forţe, gânduri şi judecăţi, problemele cu care se confruntă.
Hristos Domnul vorbea deseori despre necesitatea de a urî această viaţă pentru a-L urma pe El întru dobândirea Împărăţiei: „Cel ce îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel ce îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Sau: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mamă, şi pe femeie, şi pe copil, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).
Cum să scăpăm de împietrirea inimii?
V-am dat un sfat: să fiți veseli. Dacă ești vesel, inima se desface și ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta și El în ea, nu este ca orice organ.
Inima asta pe care o avem noi și bate și punem mâna pe ea, aceasta este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conștiință.
Când, în duh, mergem spre Fiinţa absolută, această cale ne pare infinită. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum putem fi luminaţi de această Stea care pare să fie la mii de ani lumină? Şi deodată vom descoperi că acest drum foarte lung poate să fie scurtat, că Dumnezeu se află foarte aproape de noi şi spune: “O inimi fără minte şi uşuratici în a înţelege şi a crede!”. Cum să trăim pentru a scăpa de înşelare? Nu trebuie să credem că participăm la suferinţele lui Hristos când, în starea de durere a fiinţei noastre – duh, minte, inimă şi trup – suferim pentru a nu mai face păcate.
Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.
Sfinții Părinții spun: „Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege”. Este cu neputință să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de aceste însușiri diavolești, atunci cum vei intra în veșnicie? Numai Domnul ne poate schimba. Duhul se contopește cu gândurile. După cum ne este trăsătura caracteristică aici, așa vom trece și în veșnicie.
În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni. (Părintele Dumitru Stăniloae)
Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Cel bogat în milă şi în bunătate, Ziditorule a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Domnul Păcii şi al Vieţii, Oceanul cel nemărginit al Iubirii!
„Trebuie să părăsim totul ca să Îl dobândim pe El, dacă iubim încă altceva sau chiar pe noi prea mult, nu-L putem câştiga pe El prin iubirea totală şi deci nici viaţa noastră veşnică.“ (Pr. prof. Dumitru Stăniloae)
Arhimandritul Epifanie: Îmi aduc aminte de o povestire populară, cu multe învăţăminte: era un om foarte bogat, iar la marginea domeniului său locuia un familist sărac, care făcea eforturi să supravieţuiască.
Acesta muncea cu ziua şi avea mulţi copii, însă bucuria împărăţea în mijlocul acestei case. La un moment dat, bogatul s’a hotărât să-l ajute pe sărac. A luat un săculeţ plini cu bani de aur şi i l-a dus.
Un creștin onest, un om care cu greu își câștiga existența, înzestrat cu o credință și o cucernicie profunde, a povestit următorul eveniment minunat care i s-a întâmplat în timpul pelerinajului său în Sfântul Munte Athos:
