Avem nevoie de alții, și când ne pare că suntem și că ne merge bine, cu atât mai mult atunci când suntem în necaz și nu ne merge bine. E greu să trăiești singur. Nu toți oamenii au vocația asta a viețuirii solitare. Monahii, da. Pustnicii, da. Dar și monahii, iubiți credincioși, Părinții Bisericii spun că cea mai frumoasă și cea mai binecuvântată de Dumnezeu formă de viețuire monahală este ceea ce noi numim obștea, adică o familie, mai mulți. Fiecare cu chilia sa, da, dar împreună sunt în biserică, împreună sunt la ascultări, împreună sunt la masă. Părinții din pustie, din pustiul Egiptului de prin secolele IV-V, viețuiau fiecare în locurile lor la distanță unii de alții, dar sâmbăta și Duminica se adunau împreună în biserică pentru Liturghie, pentru cuvânt și pentru un prânz comunitar.
Nu putem trăi de unii singuri. Și trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu și să prețuim lucrul acesta și anume că depindem într-un fel de alții. Adică avem nevoie de alții și alții au nevoie de noi. Copilul are nevoie de mama și de tata, oricât ar crede el că dacă ajunge la 14-15 ani, de-acuma poate trăi singur. Nu poate trăi singur, nu se poate descurca singur. Și nu mă gândesc doar la faptul că nu are un salariu consistent și constant din care să trăiască. Tot are nevoie de mama și de tata care să-i ofere spațiu de locuit și mâncare, dar nu doar atât. Se amăgește acel tânăr care crede că poate să ia viața în piept de unul singur la o vârstă atât de fragedă.
Suntem dependenți într-un fel de sistemul educațional, mai bun sau mai puțin bun. Fără el nu putem să agonisim cele de care avem nevoie în viața aceasta. Slavă lui Dumnezeu că mai sunt încă medici buni și vrednici și care au dragoste față de pacienți. Ce ne-am face fără ei? Dar ce ne-am face, iubiți credincioși, fără un apicultor care să ne dea ceara pentru lumânare? Cei care locuiți la oraș, ce v-ați face fără țăranul de pe câmp, care să strângă un cartof, care să aducă o sticlă cu lapte în piață – dacă se mai aduce, dacă nu, mâncăm din cel procesat din cutii. Ce, nu era mai bun laptele pe care-l aducea țăranul de la văcuța lui decât acela din cutie, pasteurizat și repasteurizat, Dumnezeu știe de câte ori?
Avem nevoie toți unii de alții. De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis în fragmentul de la Apostol: „În cinste unii altora dați-vă întâietate.” Fiecare are locul lui în lumea aceasta. Și noi avem nevoie unii de alții. Nu putem trăi singuri. Și este o amăgire să crezi că poți să trăiești singur. Când ne este bine, așa cum am zis, ne-ar părea că da, ne descurcăm. N-avem nevoie de acela, „mă uit eu la persoana respectivă?! El cu viața lui, eu cu viața mea.” Când ajungem la necaz, la ananghie, atunci ne dăm seama că da, avem nevoie de alții.
O societate nu poate să funcționeze normal decât împreună-gândind și împreună-lucrând. O echipă într-o instituție face mai mult decât un singur om care să ia decizii și care să le implementeze. Peste tot se întâmplă lucrul acesta, dar mai ales, cum am spus, atunci când suntem la necaz. Și abia când suntem la necaz vedem cine ne este prieten. Un proverb indian spunea că prietenul se validează sau se verifică atunci când ești în necaz. La fel cum un erou se validează într-o luptă. Și mai spunea acest proverb „așa cum omul cinstit își dovedește cinstea atunci când are de plătit datorii”. Așa zicea acest proverb indian.
Dar nu ne ducem în înțelepciunea indiană, ci ne ducem în Sfânta Scriptură și în Proverbe. Proverbele lui Solomon sau Pildele lui Solomon și în Înțelepciunea lui Isus Sirah, două lucrări pe care vi le recomand din toată inima să le citiți, mai ales dumneavoastră, cei tineri. Se vorbește minunat despre prietenie. Și zice acolo că prietenia este leacul vieții. Ce definiție frumoasă: leacul vieții! Medicament pentru viață când viața ți-e amară. Mai mult contează să ai prezența cuiva lângă tine. Adică să nu fii singur în durerea ta, în problema ta, decât poate o rezolvare facilă și imediată. Un necaz îl duci mai ușor dacă ai pe cineva alături de tine care să te susțină, care să te ajute, care poate n-are puterea să-ți rezolve necazul, problema ta.
Ce mult contează să ai un om care atunci când îți merge nu bine, când ai un eșec în viață, de orice fel ar fi el, să-ți spună o vorbă de încurajare, să-ți dea un telefon, să-ți dea o mână, să simți că e cineva alături de tine, să te îmbrățișeze. De aceea ar trebui cultivate mai des aceste prietenii, iubiți credincioși, bune și frumoase. Sunt oameni care, dacă au plecat de lângă noi, poate îi uităm. Dacă știți că aveți astfel de persoane care au ținut la dumneavoastră, au contat în viața dumneavoastră, aduceți-vă aminte mai des de ei. Dați-le un telefon. Mai întrebați-i de sănătate. Avem nevoie noi de alții, dar poate și alții au nevoie de noi.
PS Damaschin Dorneanul