In cartea I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni scrie: „Neîncetat, rugaţi-vă!”.
Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos
Oricât de desâvârșit ar fi omul, este nedesăvârșit! Oricât de desăvârșit ar fi!
Acele nesfârșite întrebări „de ce?” , care ne apucă pe toți uneori: „De ce să fac asta?”, „De ce să gândesc așa?”, „De ce să spun acest lucru?”, „De ce să procedez așa?”, „De ce nu am gândit așa?”, „De ce am spus-o?”, „De ce am făcut-o?”; sau, să gândim despre alții: „De ce să-mi spună acest lucru?”, „De ce să gândească așa?”, „De ce să-mi vorbească așa?”, „De ce să facă acest păcat împotriva mea?”, „De ce să mă trădeze?”, „De ce să mă părăsească?”…
Foloasele desei spovedanii
Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui care des se mărturiseşte sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o singură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului numai o (singură) durere a inimii – şi aceasta poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel care se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.
Pricinile patimilor sunt faptele păcătoase, iar pricinile gândurilor, patimile
De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Partea pozitivă a mâniei
„Când facultatea impulsivă a sufletului (mânia) se pornește împotriva patimilor, trebuie să știi că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar când vede cineva că starea aceasta de neliniște a ajuns la liniște, fie prin rugăciune, fie prin milostenie, atunci să-și miște sufletul către dragostea dumnezeiască prin cuvintele dumnezeiești [ale Scripturilor], asigurând însă prin legăturile smeritei cugetări aripile minții.
Nimic nu mărește așa de mult răul ca răcirea dragostei
Nimic nu lovește mai mult neamul omenesc decât răcirea dragostei și nimic nu-l desfigurează atât de mult precum îndepărtarea dragostei. Răcirea dragostei creează diferențe de păreri, tulburări și polemici ideologice, pentru că dispoziția de a nu-i iubi pe frații noștri naște iubirea de putere, bucuria de a stăpâni, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburătoare, anarhice.
Mitropolitul Serafim de Pireu i-a excomunicat pe parlamentarii care au votat pentru căsătoriile între homosexuali
Ca răspuns la decizia scandaloasă a Parlamentului grec de a legaliza căsătoriile homosexuale la începutul acestei luni, Mitropolia din Pireu i-a excomunicat pe parlamentarii care au votat în favoarea legii în cauză.
Cel care are mărime de suflet chiar și în ispite Îl slăvește pe Dumnezeu
Credința noastră trebuie să aibă mărime de suflet și atunci și nevoința noastră se va face cu mărime de suflet. Și cu cât se nevoiește cineva cu mai multă mărime de suflet, cu atât i se măresc și credința și dragostea. În această nevoință cu mărime de suflet, foarte mult ajută ca omul să se gândească la binefacerile lui Dumnezeu. Unul care are mărime de suflet nu se gândește dacă există sau nu Rai, ci se nevoiește pentru că el crede în Dumnezeu și Îl iubește.
Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor
Păstrați harul lui Dumnezeu: cu el viața e ușoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste și bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu și merge ca printr-o grădină minunată în care trăiește Domnul și Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu și Îl iubesc prin mintea lor; tot așa și omul e după minte ca un înger.
Copilul are nevoie și de hrană duhovnicească, fără de care este slab și se ofilește sufletește, nu crește normal
Copilul nu vrea doar bani, ci și mângâiere, nu vrea doar haine, încălțăminte și ciocolate, ci și cuvinte dulci, să se întărească, să se consolideze, să se mângâie, pentru ca inimioara lui să se bucure.
Când stăm la masă și mâncăm pâine să mulțumim lui Dumnezeu
Pentru ca omul să se păzească de apucăturile hoțești, trebuie să privească la tot ceea ce are ca fiind al lui Dumnezeu. De orice lucru s-ar folosi, să știe că folosește lucrul lui Dumnezeu, nu al său. Când stă la masă și mănâncă pâine, să mulțumească lui Dumnezeu, pentru că a lui Dumnezeu e pâinea. Ca să se vindece de boala hoției, omul trebuie să privească ceea ce are altul ca fiind tot a lui Dumnezeu.
Foarte mulţi oameni sunt singuri, deşi par a fi lângă ceilalţi
Foarte mulţi oameni din societatea contemporană sunt închişi în ei înşişi. Foarte mulţi oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, şi care se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate şi să facă, astfel, rău societăţii.
Nu trebuie să așteptăm un prilej, o vreme anume pentru îndreptarea noastră
Grija cu privire la mântuirea noastră trebuie să vină la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mântuirea sufletului nostru. Cel ce este fară de grijă cu privire la mântuirea sufletului lui riscă un îndoit pericol: ori să fie răpit de moarte pe neașteptate, ori să fie părăsit de harul lui Dumnezeu.
Una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţii e dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şi onoruri
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire.
Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda
A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ștersătură de burete, curăța o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne a ierta și învățându-ne a practica și iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înțelegerea iertării divine.
„Iubește smerenia; ea îți va acoperi toate păcatele tale…” Duminica Vameşului şi a Fariseului la Mănăstirea Suruceni
„Smerenia nu este vorba goală pe care o spunem noi: „sunt păcătos” și altele ca aceasta. Smerenia este adevărul. Să afli și să cunoști că ești un nimic. Acel nimic care era înainte de a face Dumnezeu lumea. Acest „nimic” suntem. Rădăcina ta, existența ta începe de la „nimic”, și maica ta este „țărâna”, iar Creatorul tău este Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca și când nu ai fi primit?” Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaște adevărul. Și acest adevăr ne-a spus Domnul că ne eliberează din păcat.” (Gheron Iosif Isihastul)
„Stați tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”
Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul – ar spune existențialiștii – de a fi ceea ce suntem.