Am ezitat aproape doi ani înainte de a scrie aceste rânduri, de teamă să nu fiu înțeles greșit. Am hotărât să risc, totuși, după ce am auzit recent o domnișoară de aproape 40 de ani spunându-i unui preot: „Părinte, eu vreau să mă căsătoresc! Dar, știți, nu mă interesează atât de mult cine va fi soțul meu, ci mă interesează mai degrabă să am copii cu el”.
Despre smerenie și mândrie, diferența dintre cele două și „proveniența” darurilor – interviu cu Arhiepiscopul Vichentie de Ekaterinburg şi Verkhoturye.
Uneori trebuie să călătoriţi împreună cu soţul, pentru ca în viaţa lui să nu existe o discordanţă izbitoare între viaţa de unul singur şi viaţa în familie. Şi să nu grăbiţi evenimentele: la cununie trebuie să se meargă cu responsabilitate şi în mod conştient, căci aceasta este o Taină care obligă la multe.
Aţi putea comenta puţin un cuvânt pe care l-ați spus mai înainte: singurul lucru de care avem nevoie este focul mai mare al mângâierii dumnezeieşti?
Nu ajunge numai să citesc sau să mă rog. E necesar să urmăresc zdrobirea inimii, care se poate realiza și cu poziția mea și cu anumite gânduri legate de Dumnezeu sau în orice alt fel. Pot chiar să îngenunchez înaintea lui Dumnezeu și să-L rog să-mi ierte păcatul, pe care poate nici nu-l știu, nu mi-l închipui, dar știu că sunt păcătos.
Să învățăm să zicem: „Fie voia Domnului,” așa cum spune Sfânta Scriptură. Fraților, să spuneți: „O să facem lucrul acesta dacă este voia Domnului…” Noi zicem: „o să fac, o să rezolv”. Spune, omule și „cu voia Domnului.” Spunând așa începe să lucreze în tine această nădejde în Dumnezeu. Astfel înțelegi că nu poți să faci totul de unul singur, nu reușești tot ce vrei, fiindcă nu depinde de tine, și atunci, pui ca fundament, fie și verbal, voia Domnului.
„Doamne, învrednicește-ne să umblăm mereu în lumina feţei Tale, să Te vedem astăzi în lumina Schimbării Tale la Faţă. Lumina neapusă a Tatălui, luminează ochii noștri, în fulgerarea dumnezeirii Tale, ca să nu dormim în întuneric, somnul morţii veșnice. Fă să ne răsară lumină de veselie, o lumină de adevăr și cunoaștere. Dumnezeule, luminează sfeșnicul nostru întunecos și mintea noastră nepăsătoare, și luminează pururea întunericul necunoașterii noastre, ca să Te vedem, să Te lăudăm și să Te slăvim.” (Sfântul Grigorie Sinaitul)
Unul dintre cele mai nepătrunse și mai tainice momente din activitatea pământească a Mântuitorului Hristos rămâne cu certitudine Schimbarea Sa la Față înaintea a trei dintre ucenicii Săi. Despre această revărsare vizibilă a luminii dumnezeiești necreate au scris mulți oameni înzestrați de-a lungul istoriei creștine, unul dintre cei mai recenți fiind Părintele Alexander Schmemann. Născut în Estonia într-o familie de emigranți ruși și trecut la Domnul în Statele Unite, acum 33 de ani, după o carieră teologică de mare anvergură, acest mare predicator și teolog ortodox al secolului trecut pătrundea într-una dintre scurtele sale meditații teologice sensul pastoral al transfigurării taborice a lui Hristos. Rândurile care urmează reprezintă traducerea din franceză a reflecțiilor sale.
Este important să subliniem faptul că Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor, precum, în genere, în toată viaţa Lui, s-a făcut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omenească. Înainte de întrupare, izvor al harului necreat erau dumnezeieştile Ipostasuri, acum însă şi firea omenească în Persoana Cuvântului se face izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos „a strălucit ca soarele”.
„Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl!“ (In. 6, 26-27)
«Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline» (Matei 14, 19-20)
Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, încă de la înfiinţarea sa, cheamă la fiecare Sfântă Liturghie, prin îndemnul liturghisitorului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, pe toţi membrii ei pentru a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine.