Athos, 28 iulie/ 10 August 1934
Preaiubite, întru Hristos părintele meu și frate, părinte Dimitrie, Binecuvintează!
Unui om ce se află într-o atât de grea încercare cum ți-a fost dat să rabzi în vremea de acum, îi este foarte greu să-i scrii – mai ales mie, din pricina relațiilor dintre noi, mai bine zis pentru că toate nereușitele și durerile ce ți s-au întâmplat sunt din vina mea. Și dacă ai putea avea încredere în ceea ce vreau să-ți spun acum, ar fi încă cu putință o deplină îndreptare a lucrurilor, o deplină biruință. Însă cum aș putea aștepta o astfel de încredere din partea matale acum, după toate câte ți s-au întâmplat?
Ba chiar mă uimesc de mărinimia și bărbăția matale, că până la urmă nu te-ai smintit. Dar dacă totuși vom vorbi, nu ca prunci, ci ca cei ce măcar trupește și-au atins vârsta deplină, m-am hotărât să-ți spun ceea ce gândesc cu adevărat, nu mincinos, nu pentru a mângâia prin cuvânt.
Creștinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe și grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt. Situația tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmașul în lume, mai ales la Paris. În parte îți voi povesti.
Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă și simțeam o dorință atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă și să rămân acolo singur. Dar totuși, într-o extremă încordare a voinței, ajungeam la mine în odaie și aproape cădeam la pământ în neputință, din pricina zbuciumului și a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, și chiar plângeam. Și numai rugăciunea mă ridica și reașeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aș fi putut-o închipui cu putință, care până atunci nici nu venise în inima mea. Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorința. Și ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînțeles mie însumi, mă simt ca și cum mi-am pierdut voința și, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoșător. Numai Domnul știe, ba și cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorințe dobitocești. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai știu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.
Ceea ce-mi scrii, o înțeleg atât de bine. Aș fi făcut orice, numai să nu mă rog. Atunci am înțeles puterea cuvântului Părinților, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruiește ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă, și puțini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.
Credința mea adâncă este că dacă mata (și este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate și foame, părăsire desăvârșită de către toți – și de către oameni, și chiar de către Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai părăsit? – niciodată nu vei cunoaște dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor și nu s-a smerit până în sfârșit de sărăcii de tot felul (și duhovnicești, și trupești), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preț deosebit de scump.
Căci vrăjmașul ne luptă folosindu-se de cele mai firești dorințe ale iubirii omenești, sufletești, iar uneori și ale celei pur și simplu animalice, trupești. Atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ și vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească și omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupești și va sălășlui pace în suflet și în trup. Mai mult nu trebuie să cauți, spre a nu cădea în ispită, în „înșelare”.
Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăște-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ți vorbesc astfel numai pentru că (…) și eu am cunoscut dureri asemănătoare?
Dacă vrei să împărățești cu Hristos, atunci biruiește patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o „ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulțumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile și altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inima neînțelegătoare…
Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Iar calea aceasta este astfel încât cel ce pășește pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutățile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea și se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viața după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu.
În războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce ataca, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea, să fie împușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea ca mântuirea și viața lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăți abstracte, filosofice, ci printr-un simțământ al inimii viu și adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preț decât lumea întreagă. Suferințele aduc un rod atât de măreț, încât, dacă am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne „pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: „De pe Cruce nu te pogori, alții te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit.
Ți-aș mai povesti încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experiența vieții tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoșezi de norii ce se adună.
(…) Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfârșit durerea, pătrunzând în inimă, stingea și îmblânzea mișcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului și în absența, aici la Athos, a smintelelor și patima curvărească atacă mai puțin, iar apoi acest mijloc, dacă se folosește adesea și pentru vreme îndelungată, tulbură tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singura rugăciunea. Odată aproape că mi-am pricinuit moartea. Cu colțul unei bucăți de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inimă. Două săptămâni cu greu m-am mișcat, brațul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziția culcat, tot greu îmi era și să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputință a nu recurge la acest mijloc. Și ce lucru curios: patima curvărească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întărește înfierbântarea ei, până și loviturile puternice care lasă în urma lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îți este și greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te lovești neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a liniști trupul.
„Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci? Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoință, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.
Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe tine-ți, începând prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar și împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, și dintr-o dată simți ușurare: ca o lumină oarecare se ivește în suflet. Sf. Vasilie cel Mare și Ioan Scărarul spun că mai plăcută este suferința de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.
În legătură cu felul cum trăiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.
Poate că deja prea mult te-am împovărat. Iartă.
Arhimandritul Sofronie, Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 238–245