“Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„stareţul”] căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare.
Atunci când flămânzesc sau însetează, animalele tot la om caută scăpare, pentru că omul este stăpânul lor.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Te rugăm şi Te implorăm nu ne lepăda de la faţa Ta şi nu Te mânia de fărădelegile noastre.
Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe…
Tămâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer că semn al jerfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.
Noi, creștinii, înțelegem frica lui Dumnezeu ca dragoste și ca evlavie și ca respect și cinstire către Tatăl nostru, Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru Cel tandru. Nu este dictator sau tiran, despot absolutist cum Îl considerau și Îl mai consideră încă unii. „Evreii, zice Sfântul Clement, L-au făcut pe Dumnezeu tiran despotic, și nu părinte. Însă frica pe care o au robii față de tiranii despotici o au din ură”.
Vine cineva la mine, discutăm despre problema lui și găsim o soluție. Dacă spun: „Ce bine că am fost aici să pot ajuta!” ‒ Hei! Ce cădere! (adică, pentru mine). S-a întâmplat să fiu aici și să pot ajuta. Dar dacă nu eram, Dumnezeu ar fi trimis pe altcineva!
Orice mâhnire să o suportaţi cu bucurie, mâhnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii sunt mai dulci decât „siropurile” pe care ni le oferă cei care ne iubesc.
Vedeţi, în Fericiri, Hristos nu spune: „Fericiţi veţi fi când vă vor lăuda”, ci: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocări” şi, mai ales, „când vă vor minţi din pricina Mea”.
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.
Printre cele mai grele lucruri de pe pământ este şi acela de a vorbi despre durere. Şi de a încerca să predici celor aflaţi în suferinţă ridicarea din boală, din necaz. Este imposibil, dacă nu şi ipocrit să teoretizezi pe marginea durerii, atunci când ea este trăită la limita suportabilităţii.
Pentru că totdeauna noi trebuie să ne raportăm personal la lucrurile mai presus de noi, întrebarea este cum stau eu față de Maica Domnului, cât sunt eu de cinstitor față de Maica Domnului, ce înseamnă pentru mine Maica Domnului? Știu că pentru Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, ea este mama Lui. Știu că pentru Dumnezeu Tatăl înseamnă aleasa lui Dumnezeu Tatăl, știu că pentru Dumnezeu-Fiul înseamnă locașul lui Dumnezeu-Fiul, mai știu că pentru Duhul Sfânt înseamnă cea peste care S-a pogorât Duhul Sfânt.
Am ezitat aproape doi ani înainte de a scrie aceste rânduri, de teamă să nu fiu înțeles greșit. Am hotărât să risc, totuși, după ce am auzit recent o domnișoară de aproape 40 de ani spunându-i unui preot: „Părinte, eu vreau să mă căsătoresc! Dar, știți, nu mă interesează atât de mult cine va fi soțul meu, ci mă interesează mai degrabă să am copii cu el”.
Tu nu ceri mult de la mine, Iubirea mea. Cu adevărat, oamenii cer mai mult. Sunt învăluit într-un înveliș gros de nonexistență care-mi acoperă ochii sufletului meu. Tu, Doamne, îi ceri doar sufletului meu să-și scoată învelișul cețos și să-și deschidă ochii spre Tine, puterea mea și adevărul meu. Oamenii îmi cer să-mi învelesc sufletul din ce în ce mai mult cu învelitori din ce în ce mai groase…
Despre smerenie și mândrie, diferența dintre cele două și „proveniența” darurilor – interviu cu Arhiepiscopul Vichentie de Ekaterinburg şi Verkhoturye.
Uneori trebuie să călătoriţi împreună cu soţul, pentru ca în viaţa lui să nu existe o discordanţă izbitoare între viaţa de unul singur şi viaţa în familie. Şi să nu grăbiţi evenimentele: la cununie trebuie să se meargă cu responsabilitate şi în mod conştient, căci aceasta este o Taină care obligă la multe.
Aţi putea comenta puţin un cuvânt pe care l-ați spus mai înainte: singurul lucru de care avem nevoie este focul mai mare al mângâierii dumnezeieşti?
Nu ajunge numai să citesc sau să mă rog. E necesar să urmăresc zdrobirea inimii, care se poate realiza și cu poziția mea și cu anumite gânduri legate de Dumnezeu sau în orice alt fel. Pot chiar să îngenunchez înaintea lui Dumnezeu și să-L rog să-mi ierte păcatul, pe care poate nici nu-l știu, nu mi-l închipui, dar știu că sunt păcătos.