Să spunem și ceva despre smerenie, pe care nu o avem. Temelia tuturor virtuților și ușa prin care intră harul dumnezeiesc în om este smerenia. Este veșmântul dumnezeirii, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. (…) Dacă cineva vrea să afle odihnă pentru sufletul său, trebuie să învețe această mare artă a smereniei, care, în esență, este un dar al Sfântului Duh. Este o harismă de la Dumnezeu. Însă ceea ce ține de noi este împreună-lucrarea cu harul. Să facem ceea ce putem cu niște unelte ale smereniei, iar celelalte le va aduce Dumnezeu încet, încet.
Să nu facem un creștinism după minta noastră, ca să fim îndreptățiți să-l respingem și să ducem o viață cu care ne-am rușina dacă l-am primi. Credința noastră este credința Bucuriei.
Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.
Cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ. Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu.
Fără smerenie, nicio faptă nu este „binemirositoare”. Este ca și cum am zice: nicio mâncare nu este gustoasă dacă nu-i pui sare! Dacă nu pui smerenie, nicio lucrare de a ta, mică sau mare, nu are har. Nu are nici gust, nici mireasmă, nici frumusețe, pentru că nu există înlăuntru ingredientele necesare, care vindecă. Mândria este otrava care le pierde pe toate și orice ingredient necesar îl arată cu desăvârșire nefolositor. (Arhimandritul Efrem Filotheitul)
Cea dintâi Duminică, a Vameșului și Fariseului, Sfinții Părinți au mai numit-o „vestitoare” a luptelor celor duhovnicești, pentru că prin ea, ca o trâmbiță, ni se vestește pregătirea de război împotriva dracilor, în postul care vine.
Suntem și azi în plină parabolă aceasta. Povestită de Hristos Domnul către „unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18, 9). Cam ca acum.
Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu și un vameș. Fariseul, învățător al Legii, mulțumea că nu este păcătos ca vameșul, pe care-l privea cu dispreț.
A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezența Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre. Sfântul Apostol Pavel scrie că Duhul Sfânt ne învață cum să ne rugăm, cu suspine prea adânci pentru a le exprima în cuvinte (Romani 8, 26). Ca să spun adevărul, nu mă aflu încă acolo, nici pe departe. Am nevoie de cuvinte în rugăciune pentru a nu-mi lăsa mintea să rătăcească.
