-Părinte, soţul meu nu vrea să meargă pe calea credinţei şi mă lupt cu el, dar nu-l pot convinge.
„Nu-l poţi face sfânt dintr-o dată!“
Nu fi mândru și răzbunător ca să nu-L mânii pe Dumnezeu cu inima ta împietrită
Dacă te jignește cineva, nu-i purta gând rău. Dacă cel ce te-a jignit îți va arăta apoi o față prietenoasă și îți va vorbi, nu-ți întoarce inima spre rău, ci vorbește cu el politicos și cu blândețe, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între voi; învață să învingi răul cu binele, răutatea cu bunătatea, cu blândețea, cu smerenia.
Cine își dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine și în dreptatea sa
Cel orb cu trupul își cunoaște nenorocirea prin mijlocirea minții – însă cine va putea încredința sufletul că este orb duhovnicește?
Cel orb cu trupul nu își iubește starea, însă cel orb duhovnicește își iubește, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubește și năzuiește lumina cea materială, însă pentru cel orb cu duhul lumina duhovnicească este nesuferită.
Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Să ne mântuim prin zdrobirea inimii și prin adevărată spovedanie
Cei care vin la spovedanie din obicei și ca să salveze aparențele, cei care nu își spovedesc sincer păcatele și de rușine le acoperă sau le justifică, cei ce se îndreptățesc pe ei înșiși și îi osândesc pe alții, aceștia Îl batjocoresc pe Dumnezeu, vorbind aiurea. Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit fiindcă El cunoaște toate. Cei care își acoperă păcatele suferă cele asemenea celor bolnavi care își ascund bolile și nu spun adevărul la doctori din pricina rușinii, și dacă e să li se întâmple lor vreo slujire a patimii, li se întâmplă, și aleargă la doctorii cei duhovnicești, dar și trec sub tăcere adevărul.
Câte ocazii pierdem din vina egoismului nostru
Mi-a căzut odată sub ochi o parabolă contemporană, într-una dintre variantele căreia se întrevăd motive creștine – fiindcă principalul constă nu în detalii, nu în personaje, nu în subiect, ci în sensul moral. Alegoria nu trebuie înțeleasă literal.
Un om – să-l numim Maxim – nutrea trei visuri ambițioase: să aibă o muncă bine plătită, să se însoare cu o femeie frumoasă și să devină celebru în toată lumea.
Dincolo de creditele bancare, ce facem cu datoria față de suflet?
Se întâmplă în lume că un om împrumută de la alt om fie bani, fie alte lucruri: ceea ce se ia se numeşte datorie, iar cel ce ia, datornic. Cu cât împrumută mai mult, cu atât mai mult creşte datoria sa şi datorează mai mult creditorului. Tot aşa şi omul, când calcă poruncile lui Dumnezeu şi păcătuieşte înaintea Lui, adună datorie înaintea lui Dumnezeu şi devine datornicul Lui.
Diavolul se năpusteşte asupra noastră atunci când ne vede singuri şi îndepărtaţi de lume
Fii atent şi la ce-ţi voi spune acum. Unde L-a luat şi unde L-a purtat Duhul pe Hristos? Nu în cetate, nici în piaţă, ci în pustie, voind a-l atrage pe diavol şi a-i da prilej să-L ispitească pe Domnul nu numai prin foame, ci şi prin pustietatea locului.
Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte
Patimile sunt ale firii omeneşti căzute; sunt „omul vechi” din noi. Păcătoşi cum suntem şi nărăviţi cu păcatul, nu vedem patimile care zac în noi, ne par ponoase fireşti şi omeneşti. Ele sunt însă cu totul nefireşti, obişnuinţe rele altoite pe firea cea dintâi, nevrednice de „omul nou”, cel după chipul lui Hristos, la care suntem hărăziţi să ajungem.
Când suntem pe calea Maicii Domnului?
Maica Domnului a fost smerită până la așa măsură, încât ea nu a vorbit despre cele ale ei, despre mărețiile ei, despre nașterea ei mai presus de fire. Acest cuvânt „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” arată smerenia Maicii Domnului în fața voinței lui Dumnezeu, supunerea.
Mai devreme sau mai târziu vom fi puşi în faţa unor situaţii limită care ne vor pune la încercare
Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu, cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Tocmai la aceasta ne îndeamnă Apostolul când zice: „De este cineva bucuros, să cânte. De este cineva trist, să se pocăiască“ (cf. Iacov 5,13).
Nu ajută cu nimic postul trupesc, fără cel duhovnicesc
Postul nu este de un singur fel. El este de două feluri: post trupesc, când cineva posteşte să nu mănânce mult, să nu bea mult şi se înfrânează de anumite mâncăruri: de carne, de brânză, de ouă, de lapte, de untdelemn şi de altele. Şi când cineva se înfrânează cu curăţie trupească. Cei căsătoriţi trebuie să ducă viaţă curată şi cinstită. Acesta-i post trupesc.
„Mai mari decât acestea vom vedea…” Duminica Triumfului Ortodoxiei la Mănăstirea Suruceni
Pentru noi, oamenii, nu există o tragedie mai mare decât a ne vedea înstrăinaţi de Duhul lui Hristos, căci fără legătura dragostei cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru totul este zadarnic şi lipsit de noimă. (Arhim. Zaharia Zaharou)
Icoana lui Dumnezeu. Predică la Duminica Ortodoxiei
Astăzi este Sfânta Duminică a Ortodoxiei, Sfânta Duminică a slavei omului… Astăzi Biserica Ortodoxă ne descoperă întreaga taină a omului. Ce este omul, cine este omul? Ce sunt eu, ce eşti tu, ce este fiecare dintre noi? Şi răspunde Sfânta Biserică: Omul este măreţie dumnezeiască pe pământ. De obicei, oamenii consideră că măreţia împărătească este mai presus decât toate de pe pământ. Nu! Măreţia dumnezeiască este mai presus decât orice măreţie omenească pe acest pământ.
Experiența Bisericii Ortodoxe: Icoanele și Biserica
Duminica Ortodoxiei a fost rânduită de Sfinții Părinți pentru a-i întări pe credincioși în credința ortodoxă, pentru a-i lumina pe toți cei ce duc lupta cea duhovnicească, pentru a-i păzi de ereziile mai vechi sau mai noi și a le arăta singura cale dreaptă pe care se cuvine să o urmeze ca să se mântuiască; este calea Adevărului pe care de veacuri Biserica noastră ortodoxă o urmează neabătut.
Bucuria vine prin crucea lepădării de sine
Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.
Te plângi că te chinuieşte lenea?
Te plângi că te chinuieşte o lene pe care nu poţi s-o dezrădăcinezi cu nici un chip. Ispita aceasta îi atacă pe cei care îşi asumă lupta duhovnicească. Pentru a scăpa de lene, Părinţii ne recomandă să cultivăm în noi amintirea morţii şi a Judecăţii – cu cele două părţi ale sale: iadul veşnic şi fericirea veşnică.