Ne este rușine să spunem tot. Credem că nu avem ce să spovedim. Exagerăm cu gravitatea păcatelor. Povestim prea mult. Dăm vina pe alții. Nu ne pregătim suficient. Nu ordonăm păcatele după importanța lor. Nu suntem suficient de răbdători.
Să ținem departe de noi descurajarea! Dacă nu ne vom lupta cu descurajarea, va veni întristarea adâncă. Si dacă monahul nu se îngrijește și rămâne descurajat, după aceasta va veni deznădejdea. Și dacă aceasta predomină, atunci încep problemele psihologice. De aici se nasc problemele psihologice! Pentru că, prin deznădejde, se destramă universul duhovnicesc al omului. Se destramă logica omenească. Si atunci mergem la psihologi să ne dea pastile de calmare.
ÎPS Athanasie de Limassol: De ce macini gânduri non-stop ca la moară? Oprește-te puțin. Bine, ai făcut ce ai făcut. Ai spus, ce ai spus, ai gândit, ce ai gândit. E nevoie să te întorci permanent la acestea? Orice lucru care creează neliniște nu poate fi de la Dumnezeu…
Când rămânem în liniște, ne cuprind stări de frământare, de temere. Acestea ne chinuie. Și considerăm legitim acest lucru, ceva normal. Însă, aceasta e risipă de energie duhovnicească. E un consum, o pierdere. Omul care e împresurat de aceste lucruri, și se lasă pradă acestor stări, și se gândește încontinuu la ele, își pierde puterea de a se ruga cu adevărat.
ÎPS Alexei de Alaska — creștinii de astăzi au tendința să nu se mai ocupe de ei înșiși. Deci, problema este acolo, în afară, este ceva rău, îl condamn, și eu sunt cu adevărat un creștin ortodox grozav…În timp ce, ceea ce face un adevărat creștin ortodox, este să se uite înăuntru, la sufletul său. Se uită la gândurile sale, la reacțiile sale, se uită cum l-a dezamăgit pe Hristos…
Nu spune cu ușurință celuilalt „te iubesc”. „Te iubesc” înseamnă că eu sunt gata să mor pentru tine. Nu să mori tu pentru mine… Este cu neputință azi. „Sunt gata să te omor de dragul meu. Trebuie să faci totul ca să mă faci fericit.” Vin bietele fete și zic : „Vreau să fac totul pentru a-l face fericit.” Însă aceasta implica o mare responsabilitate, mai ales când căsnicia trece prin mari încercări….
„Sunt pierdut, nu am nădejde de mântuire, dar Tu să mă cauți! Să nu aștepți de la mine să Te găsesc! Nu aștepta să mă întorc. Cum să mă întorc de vreme ce nu știu drumul și m-am rătăcit?” O oaie pierdută găsește drumul? Este și oaia un animal atât de simplu și prostuț…cum va găsi drumul de întoarcere? „Sunt pierdut, nu aștepta deci nimic de la mine… Te rog caută-mă și mă află….”
Pr. Varnava Iankos: Cât de sărăciți suntem! S-a pierdut calitatea vieții și de aceea vânăm cantitatea. S-a pierdut contactul cu inima noastră, cu esența și umblăm după imagine. Cel care se neliniștește pentru imaginea sa, nu e liber, nu e echilibrat. Are lipsuri. El va avea cerințe, va cârti, va interpreta greșit, va fi bănuitor… se va chinui pe sine, se va umple de aceste lucruri…
Mitr. Atanasie de Limassol: Dacă Hristos va fi prezent, nu o să mai ai nevoie de nimeni altcineva. Dacă Hristos nu este prezent, atunci oricâți oameni ai avea în jurul tău, numai oboseală și greutate îți vor aduce…
Cineva spune: de vreme ce voi cădea iarăși, de ce să merg să mă spovedesc? Fratele meu, păcatul este precum o boală. Nu te îmbolnăvești o singură dată. Te poți îmbolnăvi de multe ori de aceeași boală. Și de fiecare dată când te îmbolnăvești, mergi la doctor. Și la un moment dat, medicamentul harului te va tămădui în întregime…
Pr. Varnava Iankos: Omul e epuizat din cauza gândurilor sale. Se chinuie lăuntric, suferă și nu are putere să gestioneze lucruri simple. Este obosit, se enervează ușor, pentru că în interior este deja terminat… De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu este auzită pentru că se face cu o stare de neliniște, sub o stare de presiune legate de grijile noastre…
La Dumnezeu nu există ceva al nostru – o patimă, un păcat, o neputință, o greșeală, – care să-L împiedice să vină în viața noastră și să ni Se descopere. De ce? Pentru că lui Dumnezeu nimic nu-i poate opri purtarea de grijă, care să-I poată amâna prezența Sa. El va fi acolo, în mijlocul problemelor. Va fi în întunericul tău, în greșeala ta, ca să te mântuiască!
Dumnezeu a venit în această lume, a venit în această lume, dar apoi a înălțat-o la cer. Nu a rămas în această lume. După cum cântăm într-un frumos tropar de la Nașterea Domnului: „Hristos pe pământ, înălțați-vă!” Nu ne-a spus că Hristos a venit pe acest pământ ca să trăiască bine aici. Hristos nu a venit pe acest pământ ca să-l îmbunătățească și să-l înfrumusețeze, să-l facă mai fericit și să-i rezolve problemele.
Dumnezeu nu a făcut creația în mod necesar, sau fiind forțat și obligat. Ci, din toată iubirea Sa i-a făcut pe oameni buni, sănătoși, luminoși și drepți, și i-a așezat pe pământ ca să se bucure. Noi am pervertit totul! Am stricat tot planul dumnezeiesc, căci Dumnezeu nu ne-a creat să fim nefericiți, blestemați și vrednici de milă. Noi am făcut acest lucru!
Timpurile în care trăim sunt foarte grele. Dacă analizăm vremea în care trăim, vedem că e deprimantă. Cred că doar bucuria lui Hristos, cea care ne este făgăduită, poate să ne țină. Oamenii de dinaintea noastră puteau, deoarece știau să spună: „Are grijă Dumnezeu!” Aveau credință, aveau nădejdea în Dumnezeu…
Trebuie să spunem că în Biserică nu se schimbă caracterul omului. Rămâi așa cum ești, te sfințești doar. Pleacă patimile și păcatul, fuge răul din sufletul tău, dar rămâi același care ești. Și nu numai că rămâi același, dar afli și sinele tău adevărat.
Aș vrea să spun ceva, pe scurt, despre porunca lui Hristos de a ne iubi unii pe alții așa cum El ne-a iubit pe noi.