În timp ce citea Înalt Preasfințitul, mi-a venit gândul ăsta: aveau dreptate că era un om păcătos, acolo nu a fost minciună. Și ce virtute a avut acest om păcătos, ca Hristos să vină în casa lui?
Să înveți să taci. Întâi de toate, învață să taci acasă, în familia ta, la serviciu. Fă o nevoință și spune-ți: „Azi nu voi vorbi. Voi spune doar cele necesare, doar atunci când sunt întrebat. Voi rosti doar ceea ce este cu adevărat necesar.” Vei vedea cât de dificil este.
Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti: tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut, psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la păcătoşi. Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul proiectează asupra celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: „Ce bun este cutare! Ce virtuos este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, vede la ceilalţi.
Mitropolitul Athanasie de Limassol: Vă voi vorbi de cineva care a trecut la cele veșnice pe 2 decembrie, un sfânt al timpurilor noastre, un mare sfânt. Și nu vă voi povesti doar istoria lui; aș vrea să vedem că tot ceea ce Biserica ne învață, că tot despre ceea ce se vorbește în Biserică, poate fi întrupat în viața reală.
Biofizician, doctor în bioetică la Universitatea din Salonic, vicepreședintele Institutului de Cercetări Sociale și de Bioetică din București, coordonatorul secțiunii științifice a revistei „Familia Ortodoxă”, Virgiliu Gheorghe vorbește – cu claritate, dar și cu compasiune – despre multe din crizele și încercările societății moderne.
Cu toții știm că atunci când obosește omul trupește, își revine ușor. Se întinde, doarme, mănâncă ceva mai mult și se odihnește. Dar când obosește sufletul omului, atunci cu greu își află odihna. Atunci omul se află într-o situație foarte dificilă, deoarece sufletul nostru obosește greu, dar cu anevoie se odihnește. Epoca noastră se caracterizează ca o epocă a oboselii, a oboselii sufletești, duhovnicești și mai puțin trupești. Hristos, în Sfânta Evanghelie, ne arată care este secretul odihnei…
Să fim atenți, păzindu-ne mintea! Ne vine în minte un gând stăruitor fără noimă. Încercăm să-l alungăm, dar nu se dezlipește. Atunci ne folosim de împotrivire, după cum spun Părinții.
Când mergem să ne închinăm lui Dumnezeu, nu mergem să avem parte de distracție, ci mergem ca să ne închinăm lui Dumnezeu. În Ortodoxie, nu vom încerca să vă distrăm. Scopul este transformarea inimii omului. Scopul este ca eu să îmi liniștesc mintea.
Pr. Emilianos Simonopetritul Faptul de a intra în Biserică este cel mai mare privilegiu pe care îl are un creștin. Trăim aici Harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră. Rezultatele lucrării de mântuire a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu!
Durere este ceva străin în viața omului. De aceea nimeni nu vrea să sufere. Stricăciunea, durerea și moartea nu le-a creat Dumnezeu. Nu le-a dat Dumnezeu omului.
Iubiții mei, la un singur lucru să luăm aminte: dacă ne vom ruga și dacă ne vom liniști, și dacă vom fi onești înaintea lui Dumnezeu, vom putea face fapte mărețe, și cu sufletul nostru, chiar și în societate. Însă trebuie să fim atenți la un singur lucru, la împrăștiere!
Este un lucru înfricoșător să fii preot! Este cu adevărat cutremurător! Dumnezeu să ne ajute! Suntem oameni, oameni care fac greșeli. Să sperăm că păstrăm învățătura Bisericii cât putem de bine. Dar… dacă vrei să fii preot, trebuie să fii pregătit să suferi. Pentru că trebuie să suferi cu Hristos, pentru credincioșii tăi și pentru lumea din jurul tău. Și deci trebuie să iubești, trebuie să încerci să iubești cât poți de bine, și acesta este un lucru greu, este greu.
Mitropolitul Atanasie de Limassol: Un Sfânt al Bisericii noastre zice undeva: „Sfinții se desfătează întru singurătate”. Sfinții ajung să se desfăteze, să se bucure chiar și în singurătate, fiindcă, de fapt, ei nu sunt singuri.
Să învățăm să zicem: „Fie voia Domnului,” așa cum spune Sfânta Scriptură. Fraților, să spuneți: „O să facem lucrul acesta dacă este voia Domnului…” Noi zicem: „o să fac, o să rezolv”. Spune, omule și „cu voia Domnului.” Spunând așa începe să lucreze în tine această nădejde în Dumnezeu. Astfel înțelegi că nu poți să faci totul de unul singur, nu reușești tot ce vrei, fiindcă nu depinde de tine, și atunci, pui ca fundament, fie și verbal, voia Domnului.
Pr. Nikon Aghioritul: Să fiți siguri, precum în acest moment, nimeni dintre noi nu dorește să intre iarăși în întunericul umed din pântecele maicii sale, chiar dacă ne-a plăcut înainte acolo, tot așa, când ne vom naște de aici în cealaltă lume, nimeni dintre noi nu va dori să revină, chiar dacă ne place acum aici.
Moartea este ceva străin. De aceia omul nu vrea să moară. Ce spunem la slujba de înmormântare? „Vai! Câtă luptă îndură sufletul!„ Vai, vai! Câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai cât lăcrimează atunci și nu este cine să-l mângâie pe dânsul. Sufletul plânge atunci și nu se găsește nimeni care să-l miluiască… „Către îngeri, ridicându-și ochii în zădar se roagă.„ „Către oameni mâinile tinzându-și nu are cine să-l ajute…„
Recunoștința pornește de la gesturile foarte elementare, pe care le învățăm de acasă. Generația mea a fost învățată să spună: „Sărut mâna mamă”, „Sărut mâna tată”…”Copii de astăzi nu mai sunt învățați de mamele lor, să spună la sfârșitul mesei ‘sarut mâna mamă’.”