Nu spune cu ușurință celuilalt „te iubesc”. „Te iubesc” înseamnă că eu sunt gata să mor pentru tine. Nu să mori tu pentru mine… Este cu neputință azi. „Sunt gata să te omor de dragul meu. Trebuie să faci totul ca să mă faci fericit.” Vin bietele fete și zic : „Vreau să fac totul pentru a-l face fericit.” Însă aceasta implica o mare responsabilitate, mai ales când căsnicia trece prin mari încercări….
„Sunt pierdut, nu am nădejde de mântuire, dar Tu să mă cauți! Să nu aștepți de la mine să Te găsesc! Nu aștepta să mă întorc. Cum să mă întorc de vreme ce nu știu drumul și m-am rătăcit?” O oaie pierdută găsește drumul? Este și oaia un animal atât de simplu și prostuț…cum va găsi drumul de întoarcere? „Sunt pierdut, nu aștepta deci nimic de la mine… Te rog caută-mă și mă află….”
Viața noastră e ca o mare – știm cu toții acest lucru. Cei mai în vârstă știu asta mult mai bine. Cu cât înaintează omul în vârstă, pricepe, primește lovituri, este dezamăgit, este rănit, este presat. 1002 lucruri, de la cele mai tragice, la cele care nu ne-am imaginat vreodată. Trecem prin atât de multe greutăți, iar viața noastră e cu adevărat o mare de întristări.
Pr. Varnava Iankos: Cât de sărăciți suntem! S-a pierdut calitatea vieții și de aceea vânăm cantitatea. S-a pierdut contactul cu inima noastră, cu esența și umblăm după imagine. Cel care se neliniștește pentru imaginea sa, nu e liber, nu e echilibrat. Are lipsuri. El va avea cerințe, va cârti, va interpreta greșit, va fi bănuitor… se va chinui pe sine, se va umple de aceste lucruri…
Mitr. Atanasie de Limassol: Dacă Hristos va fi prezent, nu o să mai ai nevoie de nimeni altcineva. Dacă Hristos nu este prezent, atunci oricâți oameni ai avea în jurul tău, numai oboseală și greutate îți vor aduce…
Cineva spune: de vreme ce voi cădea iarăși, de ce să merg să mă spovedesc? Fratele meu, păcatul este precum o boală. Nu te îmbolnăvești o singură dată. Te poți îmbolnăvi de multe ori de aceeași boală. Și de fiecare dată când te îmbolnăvești, mergi la doctor. Și la un moment dat, medicamentul harului te va tămădui în întregime…
Pr. Varnava Iankos: Omul e epuizat din cauza gândurilor sale. Se chinuie lăuntric, suferă și nu are putere să gestioneze lucruri simple. Este obosit, se enervează ușor, pentru că în interior este deja terminat… De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu este auzită pentru că se face cu o stare de neliniște, sub o stare de presiune legate de grijile noastre…
La Dumnezeu nu există ceva al nostru – o patimă, un păcat, o neputință, o greșeală, – care să-L împiedice să vină în viața noastră și să ni Se descopere. De ce? Pentru că lui Dumnezeu nimic nu-i poate opri purtarea de grijă, care să-I poată amâna prezența Sa. El va fi acolo, în mijlocul problemelor. Va fi în întunericul tău, în greșeala ta, ca să te mântuiască!
Dumnezeu a venit în această lume, a venit în această lume, dar apoi a înălțat-o la cer. Nu a rămas în această lume. După cum cântăm într-un frumos tropar de la Nașterea Domnului: „Hristos pe pământ, înălțați-vă!” Nu ne-a spus că Hristos a venit pe acest pământ ca să trăiască bine aici. Hristos nu a venit pe acest pământ ca să-l îmbunătățească și să-l înfrumusețeze, să-l facă mai fericit și să-i rezolve problemele.
Dumnezeu nu a făcut creația în mod necesar, sau fiind forțat și obligat. Ci, din toată iubirea Sa i-a făcut pe oameni buni, sănătoși, luminoși și drepți, și i-a așezat pe pământ ca să se bucure. Noi am pervertit totul! Am stricat tot planul dumnezeiesc, căci Dumnezeu nu ne-a creat să fim nefericiți, blestemați și vrednici de milă. Noi am făcut acest lucru!
Timpurile în care trăim sunt foarte grele. Dacă analizăm vremea în care trăim, vedem că e deprimantă. Cred că doar bucuria lui Hristos, cea care ne este făgăduită, poate să ne țină. Oamenii de dinaintea noastră puteau, deoarece știau să spună: „Are grijă Dumnezeu!” Aveau credință, aveau nădejdea în Dumnezeu…
Trebuie să spunem că în Biserică nu se schimbă caracterul omului. Rămâi așa cum ești, te sfințești doar. Pleacă patimile și păcatul, fuge răul din sufletul tău, dar rămâi același care ești. Și nu numai că rămâi același, dar afli și sinele tău adevărat.
Aș vrea să spun ceva, pe scurt, despre porunca lui Hristos de a ne iubi unii pe alții așa cum El ne-a iubit pe noi.
Cea mai mare reușită a diavolului este tristețea. Și nu numai atât. Am confundat străpungerea inimii cu depresia. Am confundat pocăința, care conține bucuria, cu încruntarea, care este egoism rănit. Și am confundat plânsul după Dumnezeu, cu tristețea, cu supărarea.
Sfinții nu aveau mângâiere omenească, însă îi aveau pe îngeri împreună slujitori. Dacă ai mângâiere omenească, atunci nu vei avea înger să te ajute și să slujească împreună cu tine la lucrarea mântuirii tale.
Am văzut, într-adevăr, și oameni care locuiesc în palate, fiind nefericiți, obsedați de starea jalnică în care, paradoxal, se află, certându-se, având o stare de mizerie. Să nu știe ce înseamnă fericire, să nu știe să râdă, să nu vorbească între ei, să fie la cuțite în fiecare zi. „Măi, copile, trăiești în palate, înoți în milioane, ai tot ce vrei, mănânci ce vrei, faci rost de tot ce vrei, ce te roade de nu te poți liniști?” Absența lui Dumnezeu! Absența lui Dumnezeu îi aduce omului o stare de mizerie. Aduce o stare de cârteală, de lamentare.
Pr. Haralambos Papadopoulos: Cine așteaptă liniștea exterioară, ca să i se împăciuiască inima, nu o va găsi niciodată. Pentru că este dependent și nu a priceput-o. Are dependențe, frici, neliniști. Toate sunt lipite de el. Și vezi creștini cărora în continuu le este frică: „Uite pandemia acolo, războil aici! Ne vor face așa și pe dicolo!” Așa nu te vei liniști. Pentru că acest lucru n-are sfârșit. Trebuie să găsești înăuntrul tău pacea, liniștea, acceptarea, bucuria….