„Slava în viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar, dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi vină apoi şi cea de pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
„Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând încât putem chiar nici să nu-L băgăm de seamă. Dacă L-am cunoaşte pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înşine în lumina învăţăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezenţă care L-ar putea împiedica să intre în sufletele noastre. Nu trebuie să aşteptăm ca Dumnezeu să ne silească fără consimţământul nostru. Dumnezeu îl respectă şi nu-l constrânge pe om. Este uimitor felul în care Dumnezeu Se smereşte înaintea noastră. Ne iubeşte cu o iubire afectuoasă, nu din înălţime, nu cu condescendenţă. Şi atunci când ne deschidem inimile către El, suntem copleşiţi de convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru. Atunci sufletul Îl adoră în iubire.” (Sfântul Sofronie Saharov)
„Biserica ne cheamă să ne adăpăm la izvoarele apelor, să ne împărtăşim cu vinul mântuirii si al vieţii veşnice. Biserica noastră este chivernisitoarea Sfântului Duh care ne călăuzeşte în chip tihnit şi sigur la tot adevărul, la libertatea fiilor lui Dumnezeu, la bucuria întâilor născuţi, la pregustarea fericirii veşnice din Ceruri. Să-I îngăduim Duhului Sfânt să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne insufle, să ne întărească şi să ne mângâie. Să nu-L împiedicăm. Să nu-L dăm uitării. Să nu-L întristăm. Avem mare nevoie de agonisirea Lui, de prezenţa Lui, de mângâierea Lui în vremurile noastre atât de nemângâietoare.” (Monahul Moise Aghioritul)
“Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău.” (In. 17, 9-11) Vedeți cu câtă gingășie Se roagă El pentru ucenicii Săi! Nici macar mama nu s-ar ruga astfel pentru copiii ei. Domnul îi lasă pe ei ca pe miei în mijlocul lupilor. Dacă nu ar veghea asupra lor ochiul părintesc cel din Cer, ar fi cu toții sfârtecați de lupi. “Păzește-i în numele Tau” – ca Părinte, ca Tată. Fii tata lor, așa cum ești Tu pentru Mine și, în iubirea Ta părinteasă, păzește-i și apăra-i de lupii cei răi, și îndrumă-i să “fie unul, așa cum Noi suntem Unul”. (…) Această rugăciune este pentru noi toți, gândiți-vă cum Domnul Iisus, chiar înainte de moartea Sa, cu două mii de ani în urmă, S-a gândit la voi și S-a rugat lui Dumnezeu pentru voi! (Sfântul Nicolae Velimirovici)
„Aşadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi ați murit şi viața voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3). În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mutăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Într-acolo trebuie să ne ațintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pentru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
La marginea inimii tale, Domnul stă cu o lumânare înaltă, care arde fără fum şi fără să se topească. Domnul stă şi aşteaptă invitaţia ta spre a aduce lumânarea în inima ta şi spre a o lumina, spre a arde orice temere din inima ta, toate patimile egoiste şi toate dorinţele urâte şi spre a scoate din inima ta tot fumul şi duhoarea împuţită. Totuşi, voi spuneţi: „Unde este Domnul?”. La marginea vieţii voastre. De aceea viaţa voastră a devenit gheboasă. Dacă Domnul ar fi în centru, unde El a fost la început şi unde este locul Său de drept, viaţa ar fi dreaptă şi L-am vedea pe Domnul şi atunci n-am mai întreba: „Unde este Domnul?” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici)
„Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti; cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare)
„Hristos este Omul adevărat, cel mai autentic, cel mai frumos, pe care ar trebui să Îl chemăm să ne vindece de orice fel de slăbănogire, de orice rană pe care ne-o provoacă păcatul. Răspunsul la această dezamăgire «nu am om» este Însuşi Hristos. Vindecarea de păcat, de moarte – care a intrat în lume prin neascultarea lui Adam -, în gândirea ortodoxă, se numeşte îndumnezeire. Îndumnezeirea omului este ridicarea lui la demnitatea şi frumuseţea de a fi părtaş firii dumnezeieşti, de a se lăsa firea umană pătrunsă de energiile dumnezeieşti, de lumina necreată, ca în felul acesta să capete o strălucire mult mai minunată decât o avea Adam însuşi.” (PS Ignatie, Episcopul Hușilor)
„În delicateţea Sfântului se simte puterea lui Dumnezeu. Sfântul se face prin smerenie aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Nu există greutate de neînvins pentru el, pentru că el crede ferm în ajutorul lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune. Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi cu căldura bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief în comparaţia ce o faci, fără să vrei, între tine şi el. În extrema lui delicateţe, blândeţe şi smerenie, simţi o putere ajutătoare pe care nici o putere din lume nu o poate încovoia, putere ce îi vine de la Dumnezeu, din predarea sa totală lui Dumnezeu şi din voinţa de a sluji semenilor, din porunca şi cu trimiterea lui Dumnezeu, ca să se mântuiască.” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae)
Un spectacol neobișnuit a fost observat în această dimineață pe câmpurile Mănăstirii Suruceni. Mulțime de păsări au poposit, oferind o priveliște încântătoare.
„Femeile priveau cele ce se petreceau (pătimirile şi răstignirea Domnului); femeile care suferiseră alături de El, care plânseseră pentru El. Uită-te cât de mare e stăruinţa lor! I-au urmat slujindu-L şi au fost de faţă şi în mijlocul primejdiilor. De aceea au şi văzut totul: cum a strigat, cum Şi-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele şi pe toate celelalte. Şi ele au fost cele dintâi care L-au văzut pe Iisus înviat; şi neamul acesta femeiesc osândit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintâi de vederea bunătăţilor; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăţie; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas. Ai văzut curajul femeilor? Ai văzut dragostea lor? Ai văzut măreţia sufletului lor..?” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
De ce oamenii care ne întâlnesc nu sesizează că noi suntem de fapt membre ale lui Hristos Celui Înviat, temple ale Duhul Sfânt? De ce? Fiecare va trebui să răspundă la această întrebare în mod personal. Să ne examinăm fiecare și să fim pregătiți să răspundem înaintea propriei conștiințe și să facem ceea ce este necesar pentru a ne schimba viețile; în așa fel, încât oamenii care ne întâlnesc să poată afirma: Nu am mai întâlnit un astfel de om… Există ceva în el ce nu am mai întâlnit la nimeni altul. Ce este oare?… Iar noi să putem răspunde: Este Viața lui Hristos, care vibrează în noi. Noi suntem mădularele Sale. Este Viața Duhului Sfânt, care sălășluiește în noi. Noi suntem templul său. (IPS Antonie de Suroj)
„Sfântul Gheorghe a fost numit de Biserică „câştigătorul cununii”, „purtătorul de biruinţă” şi „marele mucenic”. Toţi mucenicii sunt mari, pentru că toţi şi-au jertfit viaţa şi au făcut arătată dragostea desăvârşită faţă de Hristosul nostru. Dar numirile de „purtător de biruinţă” şi „mare mucenic” nu ţin atât de bărbăţia dovedită în timpul chinurilor, ci, după părerea mea, de deplinătatea dragostei lui vădită nu doar în răstimpul cât a trăit, ci şi după aceea, până la sfârşitul veacurilor, aşa încât să preîntâmpine orice tulburare a durerii şi să sprijine pe oricine cheamă numele său.” (Pr. Iosif Vatopedinul)
„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.” (Sfantul Iustin Popovici)
Ştie că este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar nu stârneşte gălăgie, nu caută faimă, nu se amăgeşte pe Sine, nu are nevoie de laude, de linguşiri, de cinstiri, primeşte cu respect manifestările spontane ale poporului, pentru împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, rămânând nespus de blând, cuvios şi smerit. Sfântul Isaac Sirul spune undeva că important nu este să fii smerit atunci când eşti ultimul dintre toţi, ci atunci când eşti primul. Cu siguranţă poţi să rămâi smerit şi atunci când e nevoie uneori să fii primul. (Monahul Moise Aghioritul)
