
Ce spun Domnul şi apostolii despre lume




Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde. Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei.

Sfântul Ştefan grăieşte: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini… Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?”. Numai templul nezidit de mână al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face” (Ioan 14, 23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci „Dumnezeu lucrează în noi şi ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire” (Filip 2, 13).

Cât de multe comentarii se fac despre post, cum se ridică oamenii împotriva lui, spunând: „De ce ne trebuie postul, şi încă unul aşa sever, de vreme ce Însuşi Domnul zice că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din inimă (vezi Matei 15, 11), iar Apostolul ne învaţă: cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă (Romani 14, 3) şi Ioan Gură de Aur, în ziua Sfintelor Paşti, îi cheamă la veselie pe toţi, şi pe cei ce au postit, şi pe cei ce nu au postit?”

Cât de multe comentarii se fac despre post, cum se ridică oamenii împotriva lui, spunând: „De ce ne trebuie postul, şi încă unul aşa sever, de vreme ce Însuşi Domnul zice că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din inimă (vezi Matei 15, 11), iar Apostolul ne învaţă: cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă (Romani 14, 3) şi Ioan Gură de Aur, în ziua Sfintelor Paşti, îi cheamă la veselie pe toţi, şi pe cei ce au postit, şi pe cei ce nu au postit?”



Ţi-ai alcătuit un întreg panegiric: vicleană, nerecunoascătoare, mândră, supărăcioasă, neînstare a te ruga lui Dumnezeu. E foarte bun! Trebuie adăugat: bună de nimic şi vrednică de nimic. Repetă-le cât mai des, dar în aşa fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le recite pe de rost. Căci putem avea şi avem o preţuire de sine adânc ascunsă în firea noastră.

Femeii care căzuse în păcat, Domnul i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu”, fară să-i reducă păcătoșenia, însă dând autoritate pocăinței. Ea s-a căit în mod vizibil și Domnul i-a spus: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8, 11). Aici este toată esența pocăinței…

Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?

Vă roade grija pentru copii, pentru bunăstarea lor familială, iar conştiinţa a ajuns să se răzvrătească împotriva acestei griji. Dacă conştiinţa a ajuns să se răzvrătească, înseamnă că vă faceţi prea multe griji, deci trebuie să le împuţinaţi. Siliţi-vă să nu iscodiţi de ce au nevoie, iar dacă aflaţi fără să iscodiţi, apucaţi-vă de cele însemnate şi anevoioase, iar cu cele mici şi uşoare se vor descurca singuri. Astfel vă veţi dezobişnui puţin câte puţin de obiceiul dăunător. Sigur, omul nu poate să trăiască fără griji, dar totul trebuie să aibă măsură şi în primul rând trebuie să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu.

Demult o femeie m-a întrebat: Pentru ce este atât de mult cinstită Maica Domnului, mai presus nu numai decât toţi oamenii sfinţi, dar chiar şi decât îngerii şi arhanghelii?

Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!

Cruță, Milostive Doamne, cruță pe robul Tău, ca să nu mă arăt la Judecata Ta cu frică și cu mare rușine, de ocara îngerilor și a oamenilor.
Aici, Mântuitorul meu, pedepsește-mă ca un Părinte iubitor de fii, iar dincolo iartă-mă, ca Cela ce singur ești fără de păcat și multmilostiv – că dacă aici nu-l vei înțelepți pe cel ticălos și nu-i vei da luminarea inimii ca să aducă zi de zi pocăință pentru păcatele sale, ce va face dincolo, neavând nici o îndreptățire?

Cereţi ajutorul doctorului, dar în primul rând rugaţi-vă, totodată, Domnului şi sfinţilor Lui, ca să îi dea pricepere acestuia să prescrie doctoria potrivită.

Tu privești suferința numai dinspre pământ. Dar, mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Privește focul cel veșnic, pregătit pentru păcatele noastre. Și de acolo privește-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?