Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?
Vă roade grija pentru copii, pentru bunăstarea lor familială, iar conştiinţa a ajuns să se răzvrătească împotriva acestei griji. Dacă conştiinţa a ajuns să se răzvrătească, înseamnă că vă faceţi prea multe griji, deci trebuie să le împuţinaţi. Siliţi-vă să nu iscodiţi de ce au nevoie, iar dacă aflaţi fără să iscodiţi, apucaţi-vă de cele însemnate şi anevoioase, iar cu cele mici şi uşoare se vor descurca singuri. Astfel vă veţi dezobişnui puţin câte puţin de obiceiul dăunător. Sigur, omul nu poate să trăiască fără griji, dar totul trebuie să aibă măsură şi în primul rând trebuie să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu.
Demult o femeie m-a întrebat: Pentru ce este atât de mult cinstită Maica Domnului, mai presus nu numai decât toţi oamenii sfinţi, dar chiar şi decât îngerii şi arhanghelii?
Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!
Cruță, Milostive Doamne, cruță pe robul Tău, ca să nu mă arăt la Judecata Ta cu frică și cu mare rușine, de ocara îngerilor și a oamenilor.
Aici, Mântuitorul meu, pedepsește-mă ca un Părinte iubitor de fii, iar dincolo iartă-mă, ca Cela ce singur ești fără de păcat și multmilostiv – că dacă aici nu-l vei înțelepți pe cel ticălos și nu-i vei da luminarea inimii ca să aducă zi de zi pocăință pentru păcatele sale, ce va face dincolo, neavând nici o îndreptățire?
Cereţi ajutorul doctorului, dar în primul rând rugaţi-vă, totodată, Domnului şi sfinţilor Lui, ca să îi dea pricepere acestuia să prescrie doctoria potrivită.
Tu privești suferința numai dinspre pământ. Dar, mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Privește focul cel veșnic, pregătit pentru păcatele noastre. Și de acolo privește-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?
Preacuviosul Nil Sorski spune că cel ce se roagă în auz şi cu gura, fără luare aminte, se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu.
„E ciudată dorinţa ta, frate! Tu vrei să te audă Dumnezeu, când tu însuţi nu te auzi?”, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, împrumutând cuvintele de la Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei.
Curățește-mă cu harul Tău, Milostive Părinte; șterge întinăciunile mele cu isopul Tău atotcurățitor și tămăduiește rănile mele, ca să dau mulțumită harului Tău!
„De nu va prisosi mai mult dreptatea voastră decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor.”
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Domnul arată pe cine să chemi la prânz sau cină. Tu ia de aici următoarea regulă: să nu faci niciodată ceva pentru aproapele ca să capeți răsplată de la el aici. Asta nu înseamnă că risipești în zadar: vei fi răsplătit pentru toate la vremea potrivită. În predica de pe munte, Domnul a poruncit să facem toate faptele bune – rugăciunea, postul, milostenia – în taină. De ce oare? Fiindcă Tatăl Ceresc le va răsplăti la arătare celor ce fac acestea.
Aţi căzut, trebuie să vă ridicaţi! Mulţumiţi Domnului Multmilostiv Care v-a primit din nou lângă El, dându-vă harul Lui din belşug, aşa cum se întâmplă în acele stări duhovniceşti bune, după fiecare rugăciune săvârşită în inimă. Acum există un pericol. Dumnezeu, Cel lipsit de răutate, Îşi arată vădit mila Lui oricărui păcătos pocăit. Diavolul, plin de zavistie însă, foloseşte cu viclenie lipsa de răutate a lui Dumnezeu, ca să rătăcească şi să-l înşele pe om, îndrumându-l la noi căderi.
Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.