Încăpățânarea este opinia neclintită și de neschimbat a celui îndărătnic. Omul încăpățânat nu ascultă decât de propria sa părere și se luptă din răsputeri pentru a și-o impune, cu toate că este nechibzuită și puerilă; este ignorant și vulgar.
Aristotel spune: „Îndărătnicii sunt cei care nu-și urmează decât propria lor opinie, cei ignoranți și mitocani” (Etica nicomahică).
Norma de învăţătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinţilor nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare.
În această privinţă, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura şi nu-i slujim, ci cinstim moaştele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“ (Epistola 109 ad Riparium).
Obiceiurile păcătoase sunt ca nişte lanţuri pe om: îl lipsesc de libertatea duhovnicească, îl ţin cu silnicie în mlaştina puturoasă a patimilor. Pentru pierzania omului e îndeajuns un singur obicei păcătos: el va da mereu cale liberă în suflet tuturor păcatelor şi tuturor patimilor.
Deprinde-te să fii modest: nu-ţi îngădui nici o îndrăzneală faţă de aproapele, nu-ţi îngădui nici măcar să te atingi de el fără să fie mare nevoie – şi obiceiul modestiei va face lesnicioasă pentru tine marea virtute a înfrânării.
Adevărat, ce este mai rău decât un beţiv care umblă împletecindu-se de colo până colo şi devine pentru cei neînţelepţi pricină de hulire a darurilor lui Dumnezeu?
Adevărat, nimic nu este mai îndrăgit de diavol ca îmbuibarea pântecelui cu multă mâncare şi băutură şi, în general, ca desfătările materiale, care-l preschimbă pe om în porc sau în ceva şi mai rău. Căci porcul, măgarul, câinele şi toate animalele necuvântătoare nu mănâncă şi nu beau niciodată mai mult decât au nevoie, iar omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depăşind măsura.
De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.
Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.
„Răul este o boală a sufletului”, de unde se îmbolnăvesc toate organele înţelegerii. Răul îşi are percepţiile sale, patimile, iar „patimile sunt bolile sufletului”.
Răul şi patimile nu sunt lucruri fireşti pentru suflet; ele reprezintă accidente supărătoare şi nedorite, un adaos nefiresc al sufletului.
Din păcate, vechile împreună-vorbiri părinteşti de Dumnezeu insuflate au ajuns rare; citirea Vieţilor Sfinţilor Părinţi a fost părăsită aproape cu totul, ba chiar şi cu însăşi Sfânta Evanghelie ne îndeletnicim prea puţin, din pricina răcelii noastre faţă de lucrarea mântuirii, şi pentru aceasta vom da răspuns la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
Deşi maica noastră, Biserica, ne propovăduieşte zi de zi câte o pericopă, ba chiar şi două, din Sfânta Evanghelie, cât de ades nu reuşim să ascultăm acest dulce glas evanghelicesc!
Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celorlalți lumina necesară luminării rațiunii.
Această pace, ca pe o comoară neprețuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moștenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : „și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să vă păzească inimile și cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7)
„Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte…
– Părinte, cum înţelege cineva că celălalt s-a folosit prin rugăciunea sa?
– Este înştiinţat de aceasta prin mângâierea dumnezeiască pe care o simte înlăuntrul său după rugăciunea ce-a făcut-o cu durere de inimă. Dar mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci rugăciune din inimă. Dragostea este o însuşire dumnezeiască care îl vesteşte pe celălalt.
„Lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.”
Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc.
Toţi ne ieşim din fire când suntem jigniţi, suntem gata să-l luăm de gât pe cel ce ne-a jignit: ochii aruncă scântei, faţa ni se schimonoseşte de mânie şi devine respingătoare pentru toţi cei care ne văd; mişcările devin dizgraţioase, bruşte, mâinile şi picioarele tind să înhaţe, tind să lovească; limba revarsă neînfrânată hule asupra celui ce ne jigneşte.
Oare aşa Se purta Hristos când îl huleau, când îl vorbeau de rău, când îl jigneau?
Grăirea în deșert înseamnă cuvântul de prisos, adică nefolositor și zadarnic.
Cel care grăiește în zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat și un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante și mărunte, iar cuvintele îi sunt lipsite de înțelepciune; vorbește nepotrivit și face greșeli, spune vorbe goale și nu-i pasă de [timpul] aproapelui sau când se pune pe vorbă; nu există nici cântar, nici măsură pentru cuvintele sale și nici rigoare în spusele lui; este flecar și guraliv și vorbește necugetat și prostește.
Dumnezeu ne așteaptă să-I cerem ajutorul, să-L chemăm să reverse peste noi și în viața noastră harul milostivirii și al bunătăților Sale.
Ce însemnătate are în toate aceste rugăciuni cuvântul „miluiește-mă” sau „milostiv fii mie”?
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea.
“Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl priveşte pe fiecare dintre noi.
Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui „Bucuraţi-vă”, căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui „bucuraţi-vă”, fiindcă ei nu pot să se bucure.
Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre desfătare aceasta:
„Desfătarea este o fiară, o fiară primejdioasă și neâmblânzită; nici scorpionul și nici șarpele, dacă și-ar găsi sălaș în măruntaiele noastre, n-ar distruge și infesta totul, așa cum poate pofta desfătării să doboare și să piardă totul. Desfătarea este maica tuturor patimilor și a toată miasma. Ce rău face desfătarea? Îi face pe oameni mai răi decât porcii; căci porcul se tăvălește în noroi și se hrănește cu murdării. Oamenii însă se desfată cu o masă mult mai respingătoare, scornind mii de fărădelegi și ticăloșii.”