Hristos este împărtăşit azi nu numai din motive duhovniceşti sau strict ascetice, ci chiar pentru că familia, rudele sau prietenii impun aceasta, pentru unii care nu din simţire şi conştiinţă evlavioasă se împărtăşesc.
Pentru aceşti oameni, Hristos este măsura propriei conştiinţe. În cazul conştiinţei adormite, omul se întâlneşte cu Hristos, dar nu-L vede, nu-L simte, Hristos se prezintă în faţa şi inima omului în absenţă.
Ar trebui să hărăzim lucrurilor duhovnicești, rugăciunii, întreaga noastră viață – iar noi o risipim în fapte nedemne, în tălăzuiri, în vorbiri rușinoase, în convorbiri și plăceri ticaloase, în vinovate arătări mândre, fără folos și spre pierzania noastră.
Și după toate, ne mai și întrebăm ce rău este întru acestea – fără să înțelegem că nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea. De vei cheltui bani, e cu putință să-i întorci; vremea risipită se răscumpără cu anevoie și cu trudă. Puțină ni s-a dat pentru această viață – iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltă viață?
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă.
Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului şi este gata să pătimească suferinţă şi durere. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată.
Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.
Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 159
“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) a fost un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XIX-lea.
Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa, cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut.
Poate vorbi cineva despre rai, cum va fi el?
Despre rai nu poate vorbi decât cel care prin Duhul Sfânt a cunoscut pe Domnul şi iubirea Lui pentru noi.
Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pricina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Există o clipă, şi încă una foarte demnă de luat în seamă, care se evidenţiază cu multă putere în cursul vieţii noastre, când cineva începe să trăiască într-adevăr creştineşte, în clipa in care încep să se vădească în el trăsăturile deosebite ale vieţii creştine.
Viaţa creştină înseamnă râvnă şi tăria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a preasfintei Sale voinţe, potrivit credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, spre slava preasfântului Său nume.
“De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” (Ioan 8, 43)
„Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi auzi cuvântul Meu”. Nu ignor, zice, că nu puteţi înţelege vorbirea sau învăţătura Mea, dar vă spun vouă cauza acestui fapt şi vă voi arăta clar ceea ce vă împiedică. Le spune „nu puteţi,” dând pe faţă neputinţa lor de a săvârşi deplin binele, fiindcă erau stăpâniţi de patimile lor. Căci iubirea de plăceri slăbeşte mintea şi întăreşte pornirea neînfrânată spre rău, mărgineşte tăria inimii, o face lipsită de bărbăţie şi prea puţin îndrăzneaţă în puterea de dobândire a virtuţii.
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă „curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului”. Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar „dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului”.
Dragostea este a lui Dumnezeu „pentru că Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8). „Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi”. Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare, aşa încât „cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”.
Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere de prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 58
Şi unde ne vom duce sau unde vom fugi, fraţilor, de la faţa Lui (Psalmi 138, 7)?
Căci dacă urcăm la Cer, Îl vom găsi acolo; iar de vom coborî la iad, El este şi acolo (Psalmi 138, 8); de vom ajunge la capătul mării, nu vom fugi de mâna Lui, ci dreapta Lui va ţine (Psalmi 138, 9-10) sufletele şi trupurile noastre.
Nici un ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie. Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești.
Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Cu ce iubire de mamă şi sfântă păzeşte sufletele şi trupurile noastre Sfânta Biserică, orânduind pentru noi posturi dese, care multora li se par, pentru neştiinţa lor, un fel de a le constrânge libertatea!
Prin înfrânare şi post însă, Biserica vrea să ne dea cea mai largă libertate spirituală; fiindcă neînfrânarea înrobeşte duhul nostru trupului, patimilor şi poftelor lui; trupul însuşi se îngreunează şi este doborât de boli.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 50
Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos?
Înseamnă ca inima ta să răspundă cu împreună-pătimire la foamea şi la durerea lui, să trăieşti amarul lui ca pe al tău propriu, să suferi împreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos şi, în fine, să împărţi cu el ceea ce ţi-a trimis Domnul şi ai la îndemână. Ca veşnică pildă de ajutorare a celui bolnav ni se arată samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui rănit tot ce avea (Mc. 10, 30-37).
Suntem într-un cerc profan de discuţii. Vorbe, vorbe, vorbe… De cele mai multe ori goale, în care nu se suflă un cuvânt despre Dumnezeu – Tatăl nostru al tuturor -, despre dragostea pe care ne-o poartă.. despre viaţa viitoare, răsplata cerească; de ce, oare?
Pentru că oamenii se ruşinează să aducă vorba despre Dumnezeu.
Gustul dulce al Cuvântului Evangheliei, care conduce la virtute gâtlejul sufletului, se înalță spre punerea noastră în rânduiala pe care sfinții părinții noștri, care au urmat-o prin cercare, ne-au predat-o nouă.
La fel și noi, urmărind zidirea dragostei voastre, facem să răsune în voi harul lui Dumnezeu, în Duhul nestricăciunii, ca să primim de la El cuvântul cel fără de prihană care teologhisește. Fiindcă trebuie să Îl ascultăm pe Domnul, Care zice: „Grija veacului acestuia și înșelăciunea avuției înăbușă cuvântul și îl face neroditor”.
Mărturisirea păcatelor e începutul cultivării sufletului, adică al pocăinței și pregătirii ca să primească cineva în sine cuvântul lui Dumnezeu care poate să mântuiască sufletele noastre.
Căci și plugarii de aceea au inventat aratul, pentru că acesta scoate din sânul pământului rădăcinile sălbatice și-l face în stare să primească semințele și răsadurile noastre.