Există o clipă, şi încă una foarte demnă de luat în seamă, care se evidenţiază cu multă putere în cursul vieţii noastre, când cineva începe să trăiască într-adevăr creştineşte, în clipa in care încep să se vădească în el trăsăturile deosebite ale vieţii creştine.
Viaţa creştină înseamnă râvnă şi tăria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a preasfintei Sale voinţe, potrivit credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, spre slava preasfântului Său nume.
Miezul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru – într-o unire cu Dumnezeu care la început rămâne tăinuită de obicei nu numai celorlalţi, ci şi celui ce o trăieşte. Mărturia acestei vieţi dinlăuntrul nostru, cu putinţă de a se vedea sau a fi simţită, este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, desigur într-un mod creştinesc, cu o desăvârşită lepădare de sine şi cu ură faţă de tot ceea ce se împotriveşte acestui lucru. Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte.
Aici va trebui să ne oprim şi să cercetăm mai amănunţit această trăsătură deosebită.
„Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mântuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). El vorbeşte aici despre viaţa creştină, şi zice aceasta pentru că mărturia vădită a ei este râvna de a plăcea lui Dumnezeu care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. Ea este ca focul deoarece, la fel cum focul mistuie tot ceea ce atinge, aşa şi râvna pentru viaţa în Hristos arde sufletul care o primeşte. Şi aşa cum în timpul unui incendiu flăcările pun stăpânire asupra întregii clădiri, aşa şi focul râvnei, odată primit, cuprinde şi acoperă întreaga fiinţă a omului.
În altă parte Domnul spune: „Căci fiecare om va fi sărat cu foc” (Marcu 9, 49). E tot o trimitere la focul duhovnicesc care în râvna sa pătrunde fiinţa toată. Aşa cum sarea, pătrunzând materia stricăcioasă, o împiedică să se strice, tot astfel şi duhul râvnei, pătrunzând întreaga noastră fiinţă, izgoneşte păcatul care strică firea omului atât în suflet cât şi în trup; îl alungă chiar şi din cel mai tăinuit ungher în care s-a sălăşluit şi ne izbăveşte astfel din răutatea şi stricăciunea lui.
Apostolul Pavel porunceşte: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); „la sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi” (Romani 12, 11). Şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor pentru ca să ne putem aminti că sârguinţa duhului, sau strădania fără preget, este o trăsătură esenţială a vieţii creştine. Într-un alt loc vorbeşte despre sine astfel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-14). Iar altora le spune: „Alergaţi aşa ca să o luaţi” (I Corinteni 9, 24). Aceasta înseamnă că în viaţa creştină râvna arzătoare are drept roade o anumită însufleţire şi vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvârşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcând peste ei înşişi şi aducând de bunăvoie ca jertfă lui Dumnezeu tot felul de nevoinţe, fără a se cruţa pe sine.
Întemeiat cu tărie pe o astfel de învăţătură, oricine poate cu uşurinţă înţelege că împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, cunoscut dinainte de mintea care îl diriguieşte, sau asemeni purtării de societate corecte şi distinse, plină de mişcări politicoase, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi. Toate acestea sunt bune, dar atâta vreme cât nu poartă în ele duhul vieţii în Hristos lisus nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel de lucruri se aseamănă aşadar statuilor fără de viaţă. Şi ceasurile bune merg în mod corect; dar cine va fi de părere că au viaţă în ele? Este acelaşi lucru. Adesea „ai nume să trăieşti, dar eşti mort” în realitate (Apocalipsa 3, 1).
Mai mult decât orice altceva poate amăgi tocmai această bună rânduială din afară. Adevărata ei însemnătate ţine de starea lăuntrică a omului, în care se prea poate să fie serioase abateri de la adevărata cuvioşie din faptele unui cuvios. Astfel, înfrânându-se în afară de la păcat, omul poate simţi o atracţie pentru el, sau chiar o plăcere a lui în inima sa. La fel, făcând fapte bune doar în afară, se poate ca inima omului să nu fie în ele.
Numai adevărata râvnă doreşte atât să facă binele în toată curăţia şi desăvârşirea lui, cât şi să izgonească păcatul chiar şi în cele mai mici chipuri ale lui. Caută binele ca pâinea cea de toate zilele, iar cu păcatul se luptă ca şi cu un vrăjmaş de moarte.
Când îţi urăşti duşmanul, urăşti nu numai persoana lui, ci şi pe rudele şi prietenii săi, şi chiar şi lucrurile lui, culoarea sa preferată, în general tot ceea ce ţi-ar putea aminti de el. Tot aşa, adevărata râvnă de a plăcea lui Dumnezeu prigoneşte păcatul până în cele mai mici urme şi semne ale lui, căci este doritor de desăvârşită curăţie. Dacă nu este adevărată râvnă, câtă necurăţie se poate ascunde în inimă!
Sf. Teofan Zăvorâtul
