Trebuie să venim la slujbe până a începe să bată clopotele, ca sunetul lor să ne găsească în biserică. De ce? Pentru că atunci în biserică intră Maica Domnului. Cândva am citit despre aceasta, iar mai târziu, și despre părintele Paisie Kieveanul.
Acesta era un nevoitor – călugăr nebun pentru Hristos. Odată venise la vecernie; bătuseră clopotele, iar în biserică nu era nimeni. Paraclisierul, terminându-și treaba, ieșise și părintele Paisie a rămas singur.
Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va afla viaţa.
Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.
Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu şi nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greşelilor şi putere şi ajutor pentru îndreptarea lor; ea împiedică uşor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greşeli destul de grave.
Cel care poartă de grijă de îndreptarea noastră va primi neîndoielnic şi această cerere.
Cuvioşii stareţi de la Optina au ajuns să fie pentru Rusia adevăraţi luminători ai credinţei vii. Puterea harului dumnezeiesc, care a umplut de bucurie şi dragoste inimile stareţilor, i-a făcut tămăduitori ai sufletelor omeneşti.
De aceea, cartea de faţă cuprinde învăţătura mântuitoare a stareţilor purtători de har ai Optinei. În ea au fost adunate sfaturi şi poveţe spicuite din vieţile, învăţăturile şi din mai mult de trei sute de scrisori nepublicate ale acestora.
Tu însă, alungă departe de tine orice prefăcătorie şi să nu doreşti să nimiceşti pe aproapele tău, nici să muşti sau să sfâşii pe semenul tău. Fratele tău este numit parte a trupului tău. Şi dacă vreodată, ca om ai fost mânios, să nu prelungeşti mânia ta dincolo de hotarele lăuntrului tău, ci restabileşte pacea în sufletul tău, umilind orice furie din el.
Cine îmbrăţişează pacea în cămara sufletului său acela pregăteşte sălaş lui Hristos, pentru că Hristos este pace şi în pace doreşte să se odihnească.
Cele mai de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas sfintele moaşte. Cel mai de preţ lucru pe care ţi-l oferă călugării, în mănăstirile ortodoxe, spre închinare şi sărutare, sunt sfintele moaşte. Marile catedrale s-au străduit să dobândească moaştele unor sfinţi spre a le păstra ca ocrotitoare şi binecuvântare dumnezeiască.
Sfintele moaşte dovedesc, o dată în plus, că, după lucrarea mântuitoare săvârşită de Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, omul se poate întâlni cu Dumnezeu, dumnezeiescul se poate uni cu omenescul, peretele cel din mijloc fiind dărâmat.
În primul rând, deoarece credința noastră e lumină. Hristos a zis: „Eu sunt lumina lumii”.
Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în fața căruia aprindem candela – fiindcă sfinții sunt numiți fii ai luminii.
Stareţul nu permitea copiilor să vorbească împotriva părinţilor, chiar şi a celor care aveau neajunsuri evidente.
Un om a venit la stareţ cu mama sa, care era robită de patima beţiei. Cînd fiul doar a încercat să vorbească despre asta, părintele Serafim i-a astupat gura cu mîna şi nu l-a lăsat să spună nici un cuvînt.
Cum trebuie să descoperim, să înmulţim şi să încălzim Harul Sfântului Duh primit de noi la Botez? Noi trebuie să facem acest lucru prin împlinirea neabătută a poruncilor dumnezeieşti. În aceasta stă toată lucrarea mântuirii noastre şi calea vieţii mântuitoare.
Da, este grea şi foarte îngustă această cale. De aceea Domnul a şi spus: strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 14).
Împrăştierea provine din nelucrarea minţii, nepreocupându-se de cele necesare. Iar mintea nu lucrează și este fără de grijă din cauza necredinţei în prezenţa lui Dumnezeu care cercetează inimile şi rărunchii.
Căci dacă ar fi crezut aceasta, în mod sigur ar fi făcut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul înaintea mea; că, de este la dreapta mea, nu mă voi clătina”.
Unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească. Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm.
Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: „Orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi”. Gândește-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujești pe Însuși Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui.
Smerenia este cel mai important mijloc cu ajutorul căruia şi noi putem lucra mântuirea noastră. Iată de ce, în cuvântul lui Dumnezeu se spune: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6; vezi şi Proverbe 3,3 4 ; I Petru 5,5). Cât de importantă este smerenia în lucrarea mântuirii noastre mărturisesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care spun că fără smerenie nici o virtute nu are pentru noi putere mântuitoare.
Numai prin smerenie sunt posibile bunăstarea şi fericirea pământească. „Dacă noi – ne învaţă marele părinte, Sfântul Marcu Ascetul- am stărui în smerita cugetare, nu ar fi nevoie să fim pedepsiţi, deoarece toate relele şi necazurile ni se întâmplă pentru înălţarea noastră”.
Faţă de această poruncă greşesc bărbatul sau femeia, dacă s-au sulemenit, ori s-au împodobit peste măsură, ori au folosit vopsele sau miresme într-un scop ticălos şi au pricinuit sminteală altuia.
Faţă de această poruncă greşesc nu numai cei ce desfrânează cu femeia măritată a aproapelui, ci şi cei care desfrânează cu o femeie necăsătorită. Fiindcă, după cel de al patrulea canon al Sfântului Grigorie al Nisei şi desfrânarea se socoteşte preadesfrânare.
1. Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti.
2. Dragostea este nascuta de nepatimire; nepatimirea, de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare; infranarea la randul ei, e nascuta de frica lui Dumnezeu, in sfarsit frica de credinta in Domnul.
Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este ca să le cunoaştem pe ele şi să le deosebim, când sunt spre păcat şi când nu.
Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim. Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel: Mai întâi, trebuinţă este să ştim că a avea gânduri rele nu este nici un fel de păcat, când mintea şi voia omului nu se unesc cu aceste gânduri, iar, mai ales, când le şi urăsc pe ele şi nu le vor.
– Să nu plecaţi din biserică mai înainte de a se termina Liturghia, pentru că veţi pierde harul ce-l primiţi.
– Cînd intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetand neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gandul că Dumnezeu Se află alături de tine. Şi să nu-ti îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cat timp te afli înlăuntrul bisericii.
Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar prea puţini nihilişti sunt conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat numai câtorva suflete singulare; pentru majoritatea celorlalţi, răzvrătirea nihilistă ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Multe persoane a căror atitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevăr poate părea ambiguă îşi dezvăluie foarte clar nihilismul prin atitudinea lor faţă de „principiul blestemat şi fatal al autorităţii”, ca să folosim cuvintele lui Bakunin.