“Mai presus de orice, mintea reprezintă bogăţia şi esenţa noastră înnăscută”. Atâta vreme cât ne aflăm pe căile mântuirii „noi ne păstrăm mintea adunată în sine şi, mai ales, în cea dintâi şi mai înaltă minte, Dumnezeu”.
Mântuirea noastră înseamnă că ne păstrăm mintea întru Domnul. Dar, atunci când deschidem o uşă patimilor, atunci mintea noastră „se împrăştie imediat, vagabondând tot timpul către lucrurile grosiere şi lumeşti, către multiplele plăceri şi gânduri pătimaşe legate de acestea”.
Atunci mintea omului devine „fiu risipitor” şi, deci, şi omul devine un astfel de fiu rătăcitor. Valoarea minţii noastre o reprezintă prudenţa, precum şi forţa discernământului a ceea ce este bun şi rău, atâta vreme cât continuăm să păstrăm poruncile lui Hristos. Dar atunci când mintea îl părăseşte pe Dumnezeu, atunci şi prudenţa se risipeşte şi se transformă în imprudenţă, desfrânând în lucrurile dinafară.
Sufletul omului nu are doar partea raţională, ci şi părţile poftitoare şi mânioase. În stare naturală mintea omului ” îşi îndreaptă întreaga dorire către singurul şi adevăratul Dumnezeu, singurul cu adevărat Bun, singurul Judecător, singurul care ne dăruieşte bucuria cea adevărată şi fără urmă de durere”.
„Dar atunci când mintea se află într-o stare anormală, când se depărtează de Dumnezeu şi este întunecată, atunci partea poftitoare a omului este răspândită spre nenumărate dorinţe egoiste: „atras, pe de o parte, spre pofta către mâncăruri alese inutile, mai apoi apare dorinţa spre obţinerea unor lucruri inutile şi, în al treilea rând, apare dorinţa către slava deşartă”. Toate acestea vin prin intermediul poftei. Dar când mintea este insensibilă, fără har, partea mânioasă se află şi ea în stare neatinsă.
Atunci când mintea se află în starea ei normală, atunci când, să spunem, este unită cu Dumnezeu, atunci ea îşi stârneşte partea mânioasă doar împotriva diavolului şi face uz de mult curaj sufletesc împotriva diavolului şi a patimilor. în momentul când însă desconsideră poruncile divine, atunci „omul ajunge să se lupte cu aproapele său, să se răzbune pe cei de o seamă cu el, să îşi iasă din minţi împotriva celor ce nu-i aprobă patimile iraţionale, şi, vai, devine ucigaş de frate…
Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, “Sfântul Grigorie Palama Aghioritul”, Editura Bunavestire, Bacău, 2000