”Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului.
Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.
Însingurându-vă rostiți fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie.
Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea.
Vrei cu sinceritate să învingi mândria care singură e în stare să te facă să pierzi împărăţia cerurilor? Iată ce trebuie să faci:
Să iubeşti tăcerea.
Să trăieşti nevăzut, ascunzând de oameni faptele tale bune şi nevoinţele duhovniceşti pe care le săvârşeşti.
Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre omul viclean următoarele: „Iată aici un strălucit exemplu evanghelic: roagă-te, zice, să nu fii dus în ispită; nimic nu este mai grav în afara ispitei decât faptul de a cădea în mâinile omului viclean; acesta este mai rău decât o fiară; căci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparența bunăvoinței, își ascunde veninul, astfel încât capcana să fie mai greu de descoperit, iar victima să cadă fără să se apere în ea, ca într-o prăpastie; și n-ar greși cineva dacă ar numi buzele care vatămă virtutea și care conduc la viciu «buze nedrepte».“
Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu și el însuși, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstignește și se smerește în această viață pentru a învia și a fi slăvit în Dumnezeu și veșnicie, și falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viață, dar care sfârșește în întuneric.
Acestea sunt, în ultimă instanță, singurele două căi deschise libertății omului; iar pe ele s-au întemeiat și cele două Împărății, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția omului, care în această viață, nu pot fi distinse decât de ochiul credinței, dar care în viața viitorare vor fi separate în Iad și Rai.
Ca şi iubirea lui Iisus Hristos, tot aşa şi pătimirile Lui au fost prea mari ca noi să le putem pricepe, pentru că iubim prea puţin pe Domnul. Dar cine iubeşte mult,acela poate înţelege mult şi din pătimirile Domnului. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi desăvârşită, şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa.
Îndeobşte, fiecare dintre noi poate înţelege despre Dumnezeu atât cât i-a făcut cunoscut harul Duhului Sfânt, căci cum am putea gândi sau judeca despre ceea ce n-am văzut sau n-am auzit şi nu cunoaştem?
Iubește-i pe toți! Iubirea bătrânului nu cunoștea margini. Ea se revărsa asupra tuturor fiiilor lui Dumnezeu, prieteni și dușmani. Îmi spunea:
-Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă, – în timp ce iubirea pentru dușmani este curată.
Ce este orbirea duhovnicească? Este boală de care suferă majoritatea oamenilor. Sunt orbi cei care nu văd lumina – această orbire este trupească. De orbire duhovnicească suferă cei care nu vor să vadă lumina adevărată. Dar unde este această lumină adevărată?
Ne răspunde la această întrebare Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 9-11).
Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului, ci să-și aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângã Dumnezeu, le îndulceşte dulcele lisus.
Dacă vrei sa fii un fiu credincios și ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți telul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni sa-l lauzi ! Nu îndrăzni sa-l înveți ! Nu îndrăzni sa-l loveşti și să-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa ? Cel Mare a răspuns:
Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafară, ci mai vârtos celui lăuntric: ele cuprind toate gândurile şi simţămintele omului, până si cele mai subţiri mişcări ale lui. A păzi aceste porunci este cu neputinţă fără priveghere statornică şi adâncă luare aminte. Privegherea şi luarea aminte nu sunt cu putinţă pentru cel ce duce viaţă împrăştiată. Păcatul şi cel ce foloseşte păcatul, diavolul, se furişează pe nesimţite în minte şi în inimă. Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmaşilor săi nevăzuţi. Cum va sta la această strajă, dacă este dedat împrăştierii?
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 43
Aceasta să fie lucrarea voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune.
Eu cunosc un bărbat sfînt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decît aceasta:
Patru lucruri sunt rele și dacă unul din acestea are omul, nu poate să se pocăiască, și rugăciunea lui nu este primită la Dumnezeu:
1. mândria, când socotește că viețuiește bine;
2. că mulți se folosesc și se zidesc din întâlnirea și vorbirea cu el;
3. că viețuirea lui place și lui Dumnezeu; și oamenilor; și
După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive, de pline de umilinţă şi zdrobitoare sunt ele! – Priviţi cât de mişcător, de solemn, de înălţător se săvârşeşte pomenirea celui mai mare şi mai uluitor eveniment care a avut loc vreodată în lume: întruparea, viaţa, învăţătura, pătimirea, moartea, învierea şi înălțarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mântuitoarei Sale Cine celei de Taină, care se săvârşeşte şi acum şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor cu adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre ipocrizie:
„Ipocrizia înseamnă a avea ceva [în minte], dar a te comporta cu totul diferit”; moraliștii contemporani definesc ipocrizia astfel: „ Ipocrizia înseamnă sustragerea prestigiului, sau viciul sub chipul virtuții; astfel încât, dacă adevărul este ceva dumnezeiesc, ipocritul, care se află în afara sa, de vreme ce altceva este și altceva arată că este, se ajunge în chip evident dușmanul lui Dumnezeu. ”
Gheronda Porfirie a povestit cândva: „M-a vizitat, odată, un hipiot. Era îmbrăcat cu haine ciudate şi foarte colorate, purta amulete şi bijuterii, şi a cerut să mă vadă. Maicile s-au neliniştit, au venit să mă întrebe iar eu am spus să intre. De cum s-a aşezat înaintea mea, i-am văzut sufletul. Avea suflet bun, dar rănit şi de aceea, răzvrătit”.
I-am vorbit cu dragoste iar acela s-a emoţionat. „Gheronda”, îmi spune, „nimeni nu mi-a vorbit aşa până acum”. I-am rostit numele şi s-a mirat cum de l-am cunoscut.
Cuvânt către un lucrător care întreabă ce este viața duhovnicească.
Doar viața duhovnicească este viața adevărată, toate celelalte sunt materie. Și trupul nostru este materie, humă luată din pământ. Conform filosofiei antice grecești trupul omenesc este alcătuit din pământ, apă, foc și aer. Este atât de minunat și de iscusit structurat încât nu poate fi nici descris, nici cunoscut în ființa lui. În plus, trupul este doar un lucru nu este viață, așa cum trăsura nu este călătorul și colivia nu este pasărea.