Dacă vrei sa fii un fiu credincios și ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți telul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni sa-l lauzi ! Nu îndrăzni sa-l înveți ! Nu îndrăzni sa-l loveşti și să-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa ? Cel Mare a răspuns:
„Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie și să faci milostenie” (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui și a-i ierta toate supărările și jignirile, toate greşelile lui. Întrucât ravnitorii lipsiţi de dreapta socoteală aduc credinţa ca pricină a râvnei lor, să afle unii ca aceştia că adevărata credinţă (aici se înțelege credinţa lucrătoare, nu cea dogmatică. Despre deosebirea lor, vezi în Filocalie la Calist și Ignatie), prin urmare și adevărata râvnă, se arată prin smerenia înaintea aproapelui și milostivirea către el.
Să lăsam judecata asupra oamenilor și acuzarea lor în seama acelora pe ai căror umeri a fost aşezată îndatorirea de a-i judeca pe fraţii lor și de a-i îndrepta. „Cel ce are râvnă mincinoasă – a spus Sf. Isaac Sirul – boleşte de boală grea. O, omule care crezi că-ți pui râvna împotriva bolilor străine, tu te-ai lepădat de sănătatea sufletului tau ! Ostenește-te cu osârdie pentru sănătatea sufletului tau. Iar dacă vrei să doftoriceşti pe cei neputincioşi, apoi află că bolnavii au mai multă nevoie de îngrijire decât de mustrări aspre. Ci tu, fără a ajuta pe alţii, te bagi pe tine însuți în boală grea și chinuitoare. Această râvnă nu se vădeşte în oameni prin vreunul din chipurile înțelepciunii, ci se numără printre neputinţele sufletului, este semn al sărăciei întelegerii (duhovniceşti), semn al neștiintei celei mai de pe urmă.
Începutul înțelepciunii Dumnezeieşti este liniştea și blândeţea, care țin de măsura sufletului mare și întarit, de cel mai trainic chip al cugetării și poartă neputinţele omeneşti. „Ci voi, cei tari”, spune Scriptura, „purtaţi neputinţele celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) și: „pe cel ce greşeşte îndreptati-l cu duhul blândeţii” (Gal. 6, 1 ). Pacea și răbdarea le număra Apostolul printre darurile Sfântului Duh” (Cuvântul 89). În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăieşte: „Să nu urăști pe păcătos, căci cu toţii suntem păcătoşi. Dacă tu pentru Dumnezeu te porneşti împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îi urăști ? Urăște păcatele lui, iar pentru el roagă-te, și prin aceasta te vei asemăna lui Hristos, care nu S- a mâniat asupra celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim ? Și noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriţi de diavol. Și de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreşte și pe noi ? Pentru ce, omule, urăști pe păcătos ? Pentru că nu-i așa de drept ca tine ? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste ? De ce n-ai plâns mai bine, pentru el, ci îl goneşti ? Oarecare, ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoşilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotinţă” (Cuvântul 90).
Mare nenorocire este părerea de sine ! Mare nenorocire este lepădarea de smerenie ! Mare nenorocire este acea întocmire și stare sufletească în care aflându-se monahul, fără a fi chemat sau întrebat, mânat de conştiinţa „valorii sale”, începe să învețe, să acuze, să mustre pe aproapele ! Fiind întrebat, refuză să dai sfat și să-ți spui părerea, ca unul care nu ştii nimic, sau la mare nevoie, vorbeşte cu cea mai mare chibzuinţă și modestie, ca să nu te răneşti pe tine cu slava deşartă și cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvânt greu și nesocotit. Atunci când, pentru osteneala ta în via poruncilor, Dumnezeu te va învrednici să simţi în suflet râvna Dumnezeiască, atunci vei vedea limpede că râvna aceasta te va îndemna la tăcere și smerenie înaintea aproapelui, la iubire față de el, la miluirea lui și la compătimirea pentru el, precum a spus Sfântul Isaac Sirul (Cuvântul 38). Râvna Dumnezeiască este foc, dar care nu aprinde sângele ! Ea stinge în acesta aprinderea, aducandu-l într-o stare de tihnă (Filocalia rom. voi.VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Râvna cugetării trupeşti este întotdeauna împreunată cu aprinderea sângelui, cu năvălirea a numeroase patimi și închipuiri.
Urmările râvnei oarbe și neştiutoare, dacă aproapele i se împotrivește, sunt de obicei, mânia asupra lui, ranchiuna, spiritul de răzbunare în felurite chipuri, iar dacă acesta se supune – mulţumirea de sine plină de slavă deşartă, ațâțarea și înmulțirea cugetării trufaşe și a părerii de sine.
Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre Înșelare” Editura: Schitul românesc Lacu Sf Munte Athos 1999, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim