Cugetările Sfinților Părinți cu privire la Duhul Sfânt pot fi cuprinse în rugăciunea / troparul care se rostește la începutul fiecărei Sfinte Liturghii de către preotul slujitor. Câtă încărcătură duhovnicească poate avea această rugăciune deosebită.
Ea se rostește prima dată la Vecernia Cincizecimii și apoi se rostește permanent în biserică la toate slujbele. Cu ea începem orice moment al vieții, al zilei, oricând și oriunde:
Să se cerceteze fiecare pe sine şi cel bogat să ia seama la căile sale din care daruri va aduce ofrandă lui Dumnezeu! Dacă nu a asuprit pe cel sărac, dacă nu a forţat pe cel mai slab, dacă nu a abuzat de cel supus lui, folosindu-se de putere în loc de dreptate.
Căci poruncim să păzească dreptatea şi egalitatea şi faţă de slugi. Nu forţa pentru că eşti puternic, nici nu abuza pentru că stăpâneşti! Ci arată cele ce ţin de dreptate pentru că ţi s-a încredinţat stăpânirea!
Păstraţi aducerea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naşte în om luarea-aminte la sine însuşi şi la toate faptele, gândurile şi simţămintele sale. De aici – viaţa cucernică, în trezvie. De aici – înăbuşirea patimilor. De aici – curăţia. Din curăţie – petrecerea cu Dumnezeu nu doar cu gândurile, ci şi cu simţirile.
Osteniţi-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu.
Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.
Marele Antonie zicea: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El”. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.
În această lume, noi purtăm, o luptă neâncetată, o luptă pentru Icoana lui Dumnezeu care se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toți iconoclaștii, toți potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul.
Păcatul nu Îl suportă pe Dumnezeu, nu Îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici în lumea dimprejurul său.
Pacea adevărată nu este în exterior, ci înlăuntru și are ca izvor – nu mediul extern, ci buna rânduială lăuntrică. Când aceasta există, atunci exteriorul se va adapta singur. [IV, 558]
Dacă omul se va stăpâni și va începe să-și conducă singur interiorul, va primi ca răsplată netulburată pace sufletească. [IV, 571]
Trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă.
Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme. Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creștin – nu este dificil, este imposibil.
Rogu-vă pe voi şi vă sfătuiesc, iubiţii mei părinţi şi fraţi şi fii, să iubiţi pe Domnul din tot sufletul vostru şi frica Lui să petreacă în inimile voastre!
Fiți drepţi şi adevăraţi fii, supuşi şi căutând în jos, iar mintea să o aveţi ridicată la cer. Câştigaţi-vă umilinţa către Dumnezeu şi către oameni!
În viaţa noastră duhovnicească şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii.
Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice.
Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească.
Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini.
Sfântul Ioan Damaschin spune: „Atât cauza, cât și scopul răutăților este binele; pentru că atât cele virtuoase, cât și cele ptrivnice acestora se fac în vederea binelui; căci, chiar și atunci cânde le facem [pe cele rele], le săvârșim dorind binele; nimeni nu face ceea ce face cu gândul la rău; pentru că răul nu are ființă proprie, ci este o deformare a binelui, fiind făptuit nu de dragul păcatului, ci în vederea binelui; pentru că tot ceea ce se face se săvârșește în vederea binelui, sau a ceea ce este socotit a fi bine. „
-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu potlucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
Voieşte numai să călătoreşti în calea aceasta şi vei fi sârguitor şi îndată calea se face dreaptă înaintea ta.
Dacă voiesti să te duci într-o altă ţară depărtată, nu poţi să alergi într-un ceas toată lungimea căii. Ci, numărând paşii în fiecare zi şi având răbdare, pleci la drum. Şi, cu vremea şi cu osteneală, ajungi în ţara pe care o doreşti. Aşa este şi împărăţia cea Cerească şi desfătarea Raiului: prin ajunări, prin înfrânare, prin privegheri, prin milostenie şi prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo. Acestea sunt căile care te duc la cer, către Dumnezeu.
– Părinte, lumea ne cere talismane.
– Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc.
Credinţa este cheia de la comoara lui Dumnezeu. Ea se poate afla într-o inimă simplă, bună, iubitoare. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Credinţa este vorbire duhovnicească; cu cât i se dezleagă mai uşor limba, cu atât mai bogat ţâşnesc din ea izvoare dumnezeieşti.
Când ea se exprimă liber, întocmai ca vorbirea obişnuită, nu va fi afectată de neîncredere şi necredinţă. Dacă te laşi cuprins de necredinţă, comoara bunătăţilor dumnezeieşti rămâne zăvorâtă pentru tine.
Aşadar, o singură cale să ne fie comună: poruncile lui Hristos, care ne duc la Cer şi la Dumnezeu. Căci deşi Cuvântul [Scripturii] ne înfăţişează căi diferite, dar negreşit se zice că această cale se scindează în mai multe nu după firea Aceluia, ci după puterea şi scopul fiecăruia.
Fiindcă începând de la lucruri şi fapte multe şi diferite, aşa cum fiecare pleacă din locuri şi cetăţi multe şi diferite, ne grăbim să ajungem la un singur sălaş: Împărăţia Cerurilor.
Luarea-aminte la sine, în adâncă însingurare, aduce roade duhovniceşti de mult preţ; însă de ea sunt în stare numai bărbaţii ajunşi în puterea vârstei duhovniceşti, care au sporit în cucernică nevoinţă şi au deprins deja luarea-aminte în viaţa lucrătoare.
În viaţa lucrătoare, oamenii te ajută să dobândeşti luare-aminte arătându-ţi când o încalci.