Nu este altă faptă mai bună, nici mai înaltă, nici mai de nevoie decat sfinţita rugăciune. Nu este decât aceasta alta mai înaltă. Căci toate adică celelalte fapte bune: postul, zic, privegherea, culcarea pe pămant, strădania, fecioria, milostenia, şi tot celălalt neam de aur, şi ceata cea potrivită, şi şiragul cel cu cerească împletire a faptelor bune celor cu chip Dumnezeiesc, măcar că sunt urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sunt averi nelipsite şi podoabă fără de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om îndemânatec spre a se uni. Însă sfinţita rugăciune, ea singură uneşte, ea singură împreunează pe om cu Dumnezeu, şi altminteri – pe Dumnezeu cu omul -, şi le săvarşeşte pe amândouă întru un duh; fiindcă este o unire fără de mijlocire, şi o legătură strânsă a Ziditorului cu zidirile cele cuvântătoare.
Aşa înalt grăieşte marele acela şi mult iscusitul lucrător şi învăţător al sfinţitei rugăciuni, luminătorul, zic, al Thessalonicului şi al toatei Bisericii lui Hristos, Grigorie (Pentru rugăciune, Cap. 1): „Împărtăşirea adică cea prin fapte bune, pentru asemănare, spre primirea lui Dumnezeu, are fire a-l face îndemânatec pe cel sârguitor, însă nu şi a-l uni. Iară puterea rugăciunii, pe ea sfinţit o lucrează, şi desăvârşită face pe întinderea şi unirea omului către Dumnezeu, legătură fiind a zidirilor celor cuvântătoare către Ziditorul.”
Însă din unirea aceasta a omului cu Dumnezeu, pe care o pricinuieşte sfinţita rugăciune, ce fel de daruri înalte, iară mai vârtos, ce fel de izvor de daruri nu se varsă în omul cel unit cu Dumnezeu? Dintru aceasta se naşte osebirea adevărului de minciună, străbaterea tainelor celor ascunse ale firii, mai-naintevederea şi mai-nainte-cunoştinţa celor ce vor să fie, Dumnezeiasca strălucire, luminarea ceea ce se cheamă enipostatică în inimă, dorul cel înspăimântător şi uimitor al tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu, răpirea către Domnul, descoperirea Tainelor lui Dumnezeu celor negrăite. Într-un cuvânt: „Din unirea aceasta se naşte Îndumnezeirea omului cea mult vestită, şi care de toţi adică se caută şi se doreşte; dar de rari, şi foarte de rari, şi abia din neam în neam, după Sfântul Isaac, se dobândeşte (Cuv. 32): Lucrul cel cu anevoie de însemnat, şi cu anevoie de grăit, şi cu anevoie de crezut, după marele Grigorie al Thessalonicului, „care este sfârşitul cel mai de pe urmă, şi acela pentru care şi cel prea-întai şi Prea-înalt scop al lui Dumnezeu [s-a făcut], pentru care şi mai-nainte-cunoştinţa şi mai-nainte-hotărârea cea mai-nainte de veci, şi facerea zidirii în vreme, şi darea Legii, a celei fireşti şi a celei scrise, şi darul proorociei, şi iconomia cea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu, şi venirea Sfântului Duh, de la începutul veacului până la sfârşit s-au făcut” (Cuv. la Petru de la Athon).
Nu este altă faptă bună mai de nevoie decât Dumnezeiasca rugăciune:
1. Căci cată nevoie şi trebuinţă are omul de ajutorul lui Dumnezeu, asemenea atâta nevoie are şi de sfinţita rugăciune, cea pricinuitoare de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceea, dacă fără de ajutorul lui Dumnezeu nu poate omul a face vreun bine: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioann 15, 5), apoi şi fără de sfinţita rugăciune, prin care se dăruieşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate omul a face binele. Pentru aceasta, trebuinţă este a se ruga cineva, şi prin rugăciune a cere Dumnezeiescul ajutor, şi când are a socoti vreo înţelegere trebuincioasă şi bună, şi când are a grăi vreun cuvânt de suflet folositor, şi când are a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Şi în scurt a zice, trebuinţă de rugăciune are omul şi când începe, şi când ajunge la mijloc, şi când sfârşeşte fieştece slujbă a sa, fieştece lucru al său şi fieştece apucare a sa, precum a zis Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie (Cuv. răspunzător): „Rânduială prea bună este celui ce începe tot cuvântul şi lucrul, şi de la Dumnezeu a se începe, şi la Dumnezeu a înceta.”
Căci când rugăciunea va povăţui înainte la fieştece lucru, toate lucrurile urmează cu lesnire, toate drepte, toate folositoare. Aşa o adevereşte aceasta Dumnezeiescul Gură de Aur:
„Ori de feciorie de este cineva îndrăgitor, ori întreaga înţelepciune cea întru însoţire a o cinsti sârguindu-se, ori a-şi stăpâni mânia şi cu blândeţe împreună a trăi, ori de zavistie a fi curat, ori altceva din cele cuviincioase a face, rugăciunea mergând înainte, şi netezind acest fel de cale a vieţii, lesnicios şi îndemânatec va avea drumul bunei credinţe.”
2. Atâta trebuinţă are omul de singură sfinţita rugăciune, câtă trebuinţă are de toate celelalte împreună fapte bune.
Căci cu neputinţă este nu numai a isprăvi cineva, ci nici cu totul a începe vreo altă faptă bună, fără de a cădea întâi la Dumnezeu prin rugăciune şi a cere ajutor de la El, Dătătorul şi Dăruitorul tuturor faptelor bune.
Precum şi aceasta o adevereşte trestia cea cu gura de aur, aşa scriind: „Deci că desăvarşit cu neputinţă este fără de rugăciune a trăi cu faptă bună, şi cu aceasta a-şi trece viaţa, mi se pare că tuturor este arătat. Căci cum s-ar fi nevoit cineva spre fapta bună, neapropiindu-se şi căzând adeseori la Dătătorul şi Dăruitorul acesteia?“ Şi în scurt a zice, câtă nevoie au sadurile de apă ca să aducă roadă, atâta nevoie are şi omul de Dumnezeiasca rugăciune, ca să facă vreun rod al bunei credinţe şi al faptei bune, după acelaşi sfânt de aur, care zice: „Avem trebuinţă toţi oamenii de rugăciune, nu mai puţin decât pomii de apă. Că nici aceia nu pot a scoate rodurile, nebând prin rădăcini, nici noi nu vom putea a odrăsli rodurile cele de mult preţ ale bunei credinţe, de nu ne vom adăpa cu rugăciunile.”
3. Sfinţita rugăciune este după cuviinţă prea de nevoie la mai toată răsuflarea omului.
Căci fiindcă este mintea omenească de-a pururea mişcată, ca o fără de trup, pentru aceasta în fieştece faptă, şi la mai fieştece răsuflare, pot a-i veni ei năpădiri de gânduri rele, şi cu acestea a-i da război şi a o răni diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru care mare nevoie are omul la mai toată răsuflarea a ţinea arma Dumnezeieştii rugăciuni, ca să lupte cu dânsa pe războinicul şi să-i risipească năvălirile şi împotrivirile lui, temându-se, nu cumva aflându-l pe el vrăjmaşul fără de armă, să-l rănească cu învoirile şi unirile gândurilor, şi să-l omoare.
Pentru aceasta, Dumnezeiescul Apostol porunceşte cuprinzător tuturor Creştinilor, sfinţilor Monahi şi mirenilor, să se roage totdeauna şi necontenit: „Neâncetat vă rugaţi” (1 Thess. 5, 17). Iară Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie zice (in Vorovire asupra Evnomianilor): „Se cade a pomeni pe Dumnezeu mai vârtos decât a răsufla. Şi de este cu putinţă aceasta a o zice: nici altceva decât aceasta nu se cuvine a o lucra. Şi eu sunt din cei ce laudă Legea, care a cugeta ziua şi noaptea porunceşte, şi seara şi dimineaţa şi amiază-zi a povesti şi a binecuvânta pe Domnul în toată vremea. De se cade şi cea a lui Moisi a o zice: culcându-se, sculându-se, călătorind, orice altceva lucrând, şi cu pomenirea a se închipui spre curăţenie”. A zis încă şi Marele Vasilie:
„Rugăciune bună este aceea ce pricinuieşte luminată înţelegere a lui Dumnezeu în suflet; şi aceasta este sălăşluire a lui Dumnezeu, a avea prin pomenire întemeiat pe Dumnezeu întru sine. Aşa ne facem Biserică a lui Dumnezeu, când nu cu griji pământeşti se taie necurmarea pomenirii, nici cu neaşteptate patimi se tulbură mintea; ci de toate scăpând iubitorul de Dumnezeu, la Dumnezeu se duce” (Epist. 1). Iară Sfântul Isaac zice: „Fără de neâncetată rugăciune nu te poţi apropia la Dumnezeu.” (Cuv. 13)
Dar că au datorie nu numai monahii, ci şi toţi mirenii cei ce se află în lume a se ruga totdeauna, şi Îngerul lui Dumnezeu a adeverit, când a venit din Cer şi a arătat aceasta Cuviosului aceluia Iov, care pentru aceasta împotrivă-grăia şi se îndoia, precum în viaţa Marelui Grigorie al Thessalonicului se vede. Adevereşte încă şi Dumnezeiescul Gură de Aur, poruncind tuturor meşterilor celor lumeşti în loc de cântece cu jale şi de cuvântări deşarte şi de bârfiri, să se roage acolo unde slujesc, uneori adică gânditor şi cu tăcere, iară alteori şi prin gură cântând cântări Dumnezeieşti şi Duhovniceşti laude. Că acestea limba acea frumoasă şi cântătoare şi bine vorbitoare în zicere le spune:
„Meşter de lucrul mâinilor eşti? Şezând cântă. Dar nu voieşti cu gura să cânţi? Cu mintea aceasta o fă. Mare împreună-vorbitor este Psaltul. Nimic greu de aicea nu vei pătimi, ci ca întru o mănăstire vei putea să şezi. Că nu îndemânarea locurilor, ci păzirea cea cu de-adinsul a năravurilor celor bune ne dau nouă liniştea.” (Cuv. Andrianzilor 21)
Sf. Nicodim Aghioritul – Apanthisma, Rugăciunile Sfinților Părinți, Ed. Sophia, București
