Prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu.
Oricât de îndoielnic li s-ar părea celor necredincioşi, noi afirmăm că prin intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflări ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu stă numai în putinţa celor sfinţi.
Mi-a spus odată Părintele:
– Singurul tău rău e că eşti din cale-afară de sensibil şi nu accepţi să fii jignit. Că eşti sensibil nu e vina ta, fiindcă îl moşteneşti pe tatăl tău, părintele Ioan. Dar nu e deloc bine să fii prea sensibil. Fiindcă alţii pot profita de această sensibilitate, şi încă într-un mod foarte urît. Pentru cel care o are, sensibilitatea prea mare e o adevărată pacoste şi cauza tuturor bolilor. De aceea, încearcă, pe cît poţi, să scapi de ea sau măcar să o mai micşorezi un pic.
Cum facem rugăciune pentru o problemă? Ne învață Sfântul Cuvios Părinte Paisie Aghioritul
– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?
– Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă.
Cel ce defaimă pe cel ce i-a spus sau i-a făcut vreun lucru rău deopotrivă cade în păcat şi asemenea lui se arată, puţin la suflet şi lipsit de dreaptă socotinţă – căci răsplăteşte cu rău pentru rău şi, alăturându-se facerii de rău a celui ce i-a făcut lui rău, dimpreună cu el se face călcător legii, care grăieşte: «Nu răsplăti rău pentru rău sau ocară pentru ocară» (I Petru 3, 9).
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2010, p. 191
Fraților, nevoiţi-vă ca nişte ostaşi împărăteşti, până ce aveţi vreme, aceasta ştiind-o că, pentru cununa cea nestricăcioasă, ni s-a pus nouă nevoinţa, spre curăţirea păcatelor şi spre viaţa cea veşnică.
Faceţi-vă, dar, curată mintea cea întreagă, în toate faptele voastre, căci ea este maica ascultării. Încă să lepădaţi de la voi împuţinarea şi moleşirea sufletului şi să vă îmbrăcaţi cu credinţa cea curată, ca, văzând Domnul silinţa sufletelor voastre, să vă întărească pe voi cu toate faptele cele bune.
Cei ce s-au născut pământești din cel pământesc au căzut până la o atât de mare neștiință a lui Dumnezeu și a poruncilor lui dumnezeiești, încât cinstea pe care trebuiau să o dea lui Dumnezeu au dat-o acestei creații văzute; și au dat-o nu numai cerului și pământului și soarelui, lunii și stelelor, focului și apei și celorlalte, dar îndumnezeind însuși patimile cele rușinoase, pe care Dumnezeu i-a oprit nici măcar a le gândi, necum a le face, înălțându-le la rangul de dumnezei – o, ce nesimțire! – s-au închinat lor.
Care sunt acestea?
Cel ce a păcătuit faţă de Dumnezeu are trebuinţă de împăcare. Arătarea Domnului nostru lisus Hristos ucenicilor Lui după Înviere şi puterea dată lor de a dezlega păcatele mărturiseşte aceasta.
Fiindcă mărturisirea este un imbold înnăscut, la fel şi înduplecarea divinităţii este o întoarcere naturală mişcată spre aceasta, fiindcă sufletul simte că a păcătuit faţă de Dumnezeu şi că trebuie să satisfacă dumnezeiasca dreptate pentru a dobândi vindecare.
….Sfântul Isaac zice: Nu-l urâți deloc pe păcătos, căci noi toți suntem păcătoși. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu, te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el.
De ce-l urăști? Urăște păcatele lui și roagă-te pentru el, căci așa te vei asemena cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoși, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Și noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli.
Dumnezeu Și-a dorit pentru Sine o desfrânată. Cum, Dumnezeu Și-a dorit o desfrânată? Da, o desfrânată. Despre firea noastră vorbesc.
O desfrânată Și-a dorit Dumnezeu? Omul dacă își dorește o desfrânată este condamnat, iar Dumnezeu Își dorește o desfrânată!?
Și încă foarte mult! Omul își dorește o desfrânată ca să devină desfrânat, în timp ce Dumnezeu Își dorește o desfrânată ca să o preschimbe în fecioară. Dorința omului este pierzanie, în timp ce dorința lui Dumnezeu este mântuire pentru cea dorită…
Ai văzut unde şi când ne răsplăteşte Domnul pe cei „după asemănare”? Că răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. De te vei face urâtor de rău, nepomenitor de rău, fără să îndepărtezi pe vrăjmaş, neţinând minte vrăjmăşia de ieri, de te vei face iubitor de fraţi, împreună-pătimitor, te-ai asemănat lui Dumnezeu.
Dacă în ce fel este Dumnezeu către tine, păcătosul, care te împotriveşti Lui în fiecare zi, te vei face astfel către fratele cel ce ţi-a greşit ţie, cu dragoste desăvârşită şi cu milostivire faţă de aproapele, te-ai asemănat lui Dumnezeu.
Zis-a avva Pimen: Învață-ți gura să vorbească cele ale inimii!
A întrebat un frate pe avva Pimen, zicând:
– De voi vedea greșeala fratelui meu, bine este să o acopăr?
I-a zis lui bătrânul:
Cel ce a înviat din morţi ne-a dat nouă prin Învierea atotiertatoare şi răscumpărarea Sa mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Şi noi trebuie să avem întotdeauna îndrăzneală şi să nu ne fie frică; să nu disperăm; să nu fim laşi, să nu ne sfiim, să nu ne ruşinăm în faţa altora, ci să privim la toţi cu veselie şi optimism. Slavă Ţie, Doamne, putere atotcurățitoare, atotrăscumpărătoare, atotbiruitoare, atotcuprinzătoare, atotproteguitoare, atotînvățătoare!
Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.
De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Hristos este împărtăşit azi nu numai din motive duhovniceşti sau strict ascetice, ci chiar pentru că familia, rudele sau prietenii impun aceasta, pentru unii care nu din simţire şi conştiinţă evlavioasă se împărtăşesc.
Pentru aceşti oameni, Hristos este măsura propriei conştiinţe. În cazul conştiinţei adormite, omul se întâlneşte cu Hristos, dar nu-L vede, nu-L simte, Hristos se prezintă în faţa şi inima omului în absenţă.
Ar trebui să hărăzim lucrurilor duhovnicești, rugăciunii, întreaga noastră viață – iar noi o risipim în fapte nedemne, în tălăzuiri, în vorbiri rușinoase, în convorbiri și plăceri ticaloase, în vinovate arătări mândre, fără folos și spre pierzania noastră.
Și după toate, ne mai și întrebăm ce rău este întru acestea – fără să înțelegem că nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea. De vei cheltui bani, e cu putință să-i întorci; vremea risipită se răscumpără cu anevoie și cu trudă. Puțină ni s-a dat pentru această viață – iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltă viață?
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă.
Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului şi este gata să pătimească suferinţă şi durere. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată.
Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.
Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 159