În știință să ne fie, că nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci pe fiecare îl mântuiește mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu.
Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel care nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu?
Dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deşi ale tale îţi prisosesc, cel puţin să nu le răpeşti pe acestea de la cel sărac. Pentru că Stăpânul tuturor, Hristos, trimiţând foc peste cei puşi de-a stânga Sa şi părăsindu-i blestemului, nu îi osândeşte totuşi pe aceştia ca răpitori, ci ca pe unii care, deşi sunt datornici, nu dau ce datorează.
Zavistia este dușmănirea pe nedrept, veșnică și nepieritoare, împotriva celui ce se bucură de un anumit bun.
Zavistia este o patimă cumplită, care duce la o asemenea rătăcire, încât face pe om să-și disprețuiască însăși mântuirea; zavistia întunecă cele bune.
Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul, cum socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios, ci cu mult mai mult şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe pământ, ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. În a şasea zi, a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi văzute şi nici Eva nu era atunci adusă la existenţă, nici raiul, ci numai lumea aceasta fusese creată ca un fel de rai, nestricăcioasă, dar materială şi supusă simţurilor.
Stareţul socotea că asa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi de înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.
Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista.
În loc de arc, întinde-ţi mâinile tale în rugăciune, după cum este scris: ai pus arc de aramă în braţele mele (Ps. 17, 37). Căci cu adevărat arc de aramă împotriva vrăjmaşilor sunt mâinile întinse în rugăciunea săvârşită întru cunoştinţă; aceasta este săgeata slobozită fără greş de arcul bine întins.
Nu putem trăi fără treburi și ocupații. Dumnezeu ne-a dat puterea de a lucra, care trebuie exersată. De aceea, fiecare își are treburile și ocupațiile lui. Acestea cer atenție, dar, pe de altă parte, sporirea morală, care este cea mai importantă, cere ca atenția să ne fie mereu îndreptată la Dumnezeuu.
Cum să le punem de acord? Trebuie să îndeplinim toate treburile și ocupațiile ca și cum ar fi lucrări dumnezeiești, pe care ni le-a dat Dumnezeu și să I le închinăm Lui. Când vom lucra astfel, nu ne vom depărta atenția de la Dumnezeu, pentru că vom fi însoțiți de grija ca ceea ce facem să-I fie plăcut Domnului.
Credinţa ta te apără de orice rău, frate sârb. Ori de câte ori necazurile se abat asupra ta, credinţa te va ajuta. Dacă această lume ia înfăţişarea unei temniţe, fără uşă sau poartă, credinţa îţi va spune: Nu te teme! Creatorul tău ţine toate lucrurile întru puterea Sa. El te numeşte „fiu” şi vrea ca şi tu să-L numeşti „Părinte”. Dacă vecinii te leapădă şi te dispreţuiesc, credinţa te va apăra şi-ţi va aduce mărturie: „Părintele tău Cel ceresc nu te-a lăsat şi nu te-a dispreţuit”.
Fiecare faptă bună, fiecare rugăciune din inimă lasă o urmă adâncă și binecuvântată în sufletul omului, îl luminează! Harul lui Dumnezeu dat nouă pentru orice faptă bună ne întărește, ne ajută să mergem pe calea dreptății, pe calea binelui.
Hristos rezumă întreaga Sa învăţătură şi lucrare în persoana Sa teandrică şi o interpretează prin Sine. Datorită acestui lucru, Biserica Ortodoxă Apostolicească a lui Hristos rezumă întregul creştinism în persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeu-omului Hristos: educaţie, adevăr, dreptate, bunătate şi viaţă.
„Cine L-ar putea iubi pe Acesta [Dumnezeu] mai mult decât Mama Lui, care L-a născut nu numai ca Unul-Născut, dar L-a născut singură fără însoţire cu cineva, ca astfel afecţiunea ei să fie dublă, neîmpărtăşită cu un părtaş? Şi cine ar putea fi iubit mai mult decât mama Lui de Unul-Născut Care a ieşit numai din Ea în chip negrăit în veacurile de pe urmă, aşa cum a ieşit înainte de veacuri numai din Tatăl?”
Să înţelegem că, după cum spune Ava Dorotei, unii au părţi bune ascunse care înaintea lui Dumnezeu sunt mai de preţ decât întreaga noastră viaţă. Omul poate vedea doar ce se vede, pe când Domnul priveşte înseşi adâncurile inimii. Cuviosul Macarie Egipteanul, văzând un om care păcătuia, şi-a zis: „Cu toate că a păcătuit, va putea să se pocăiască, dar dacă tu vei păcătui, nu vei putea să te pocăieşti”- şi printr-o asemenea cugetare s-a pus pe sine mai prejos decât cel ce păcătuia. Iată cum se pricepeau Sfinţii Părinţi din vechime să se smerească şi să se înfrâneze de la judecare şi osândire.
Ce însemnătate are în toate aceste rugăciuni cuvântul „miluiește-mă” sau „milostiv fii mie”?
Arată recunoaşterea de către om a stării sale de pierzare; arată simţirea acelei mile, acelei păreri de rău pentru noi înşine, pe care ne-a poruncit Domnul să le simţim şi pe care le simt foarte puţini oameni; arată lepădarea de vrednicia proprie; arată cererea milei Dumnezeieşti, fără de care nu are nădejde de mântuire cel pierdut.
Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.
Toată fericirea și toată nefericirea mea stă în gândurile și în pornirile inimii. Dacă gândurile și pornirile inimii îmi sunt de acord cu adevărul dumnezeiesc sau cu voința lui Dumnezeu, atunci sunt liniștit, plin de lumină duhovnicească, de bucurie, de fericire. Dacă nu, sunt neliniștit, sufletul îmi este cuprins de o beznă nepătrunsă, de apăsare și de urât. Dacă gândurilor și pornirilor mincinoase, potrivnice lui Dumnezeu, le iau locul altele, adevărate, plăcute lui Dumnezeu, atunci mă simt din nou împăcat și fericit.
Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamană asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi carţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici?
„Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă.”