Nu putem educa un copil mic fără să-l pedepsim deloc. Trebuie să vă amintiţi că fac o foarte mare greşeală părinţii care sunt îndrăgostiţi de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceştia, înţeleptul Sirah a zis: răsfaţă-l pe copil, şi te va înfricoşa (Sir. 30, 9).
Chenodoxia (kenodoxia), slava deşară sau vanitatea, este o patimă de căpetenie şi izvor al nenumăratelor boli ale sufletului.
Sfântul Ioan Casian spune despre ea că se manifestă „în multe forme , căci are multe feţe şi multe chipuri”, fiind dispusă în două trepte.
Cumplită este patima aceasta și are multe capete. Din pricina slavei deșarte unii oameni iubesc cu înfocare slujbele înalte, alții banii și averile, alții puterea. Și tot așa mergînd înainte, slava deșartă îi face pe unii ca, tot de dragul ei, să dea milostenii.
Nu e de mirare că oamenii umblă după slava deșartă cînd sunt bogați, cînd sunt puternici. Grozăvia e că oamenii găsesc în stări cu totul contrarii pricini pentru a umbla după laudele lumii.
Toți părinții trebuie să-și crească copiii pentru Dumnezeu. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Cea mai buna moștenire pe care pot să o dea părinții copiilor este buna creștere. Aceasta are mult mai mare valoare decât toate bogățiile și bunurile pământești… (Sfântul Sfințit Mucenic Vladimir al Kievului)
Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chinuieşti pe tine însuţi. Te dai în braţele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură din toate părţile; şi-ţi sfâşii liniştea.Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stăpânit de mânie? Ca şi nebunul furios care nu se bucură niciodată de linişte; care e fără încetare în fierbere, zi de zi furtuna gândurilor lui se înteţeşte şi îşi aduce aminte vorbele şi faptele celui care l-a jignit, îi aude numele? Se umple de grea mânie, ca fiara – şi se frământă în sine fără încetare, îl zăreşte numai? Iată-l căzut pradă groazei, tremurului, ca şi cum ar suferi cele mai mari rele. Îi vede vecinii, un veşmânt, casa, strada? Toate aceste privelişti sunt un chin pentru el.
“Sfânta pravilă ne face cunoscut ca în ajunurile zilelor de sărbătoare creştinii să petreacă în rugăciune şi în cucernicie, pregătindu-se pentru a participa sau a asista la Sfânta Liturghie.
Lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge, şi nu va fi păcat întru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.
Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea.
Ispita e un lucru bun şi foarte folositor. Pe cei care se află în ispită, apostolul îi laudă zicînd: Fiind în ispită, cel ce rătăceşte se pierde, iar cel ce suferă se întăreşte. În concluzie, adaugă: de ei nu e vrednică toată lumea.
Dacă ei nu au fugit de ispite în necazuri, pentru folosul lor sufletesc, atunci noi, neputincioşii, nicidecum nu trebuie să renunţăm şi să fugim de ispitele folositoare pentru suflet.
Postul (…): o şcoală a căinţei (pr. Alexander Schemmam).
Postul adevărat este abţinerea de la orice lucru rău (Sfântul Teodor Studitul). Fecioria trupului aparţine câtorva, dar fecioria inimii trebuie să aparţină tuturor (Fericitul Augustin).
Eşti stăpân pe pântece? Fii atunci stăpân şi pe limbă! (Sfântul Nil Sinaitul)
După ce te vei fi gândit la păcatele tale, frate al meu păcătos, și te vei fi pregătit cu zdrobire a inimii și îngrijorare, mergi atunci la un iscusit duhovnic.
Dacă știi carte, însemnează-ți, frate, păcatele și pe hârtie, ca să nu le uiți. Și, de va fi departe locuința duhovnicului, să nu întârzii, după cum nu întârzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi și tu ca fiul acela risipitor:
Te rușinezi a-ți mărturisi păcatele ? Rușinează-te a le face. Dar când le facem, îndrăznim cu obrăznicie și fără de rușine, iar când este trebuință să le mărturisim, atunci ne rușinăm și pregetăm, în loc să facem aceasta cu osârdie. Căci nu este rușine a prihăni și a vorbi de rău păcatele, ci dreptatea și fapta bună. Și dacă mărturisirea nu este dreptate ci faptă bună, Dumnezeu n-ar fi dat răsplată pentru ea. Dar fiindcă mărturisirea are răsplată, ascultă: “Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).
Sfântul Pavel, care a ştiut mai bine decât noi folosul cel mare pe care-l aduce rugăciunea, ne-a îndemnat să ne rugăm neîncetat (I Tes.5, 17).
N-a voit el să sfătuiască niciodată vreun lucru greu şi cu neputinţă, pe care nu l-am fi putut împlini, căci atunci ne-am fi arătat ca neascultători şi călcători ai poruncii lui şi drept urmare vrednici de osândă. Ci scopul Apostolului, care a zis să ne rugăm neîncetat, a fost ca să ne rugăm cu mintea noastră, ceea ce este cu putinţă să facem totdeauna.
Fugi întotdeauna de ceea ce este prea mult și prea puțin în virtute, și caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui și cu măsura cuvenită.
Iată ce e prea mult: postul și privegherea prelungite, goliciunea, lanțurile și celelalte pe care țile iei asupră-ți mai presus de puterile tale; iar calea de mijloc e a mânca în fiecare zi, numai nu până la saț, a dormi potrivit și a te osteni și a face toate după predania cea credincioasă a Bisericii și după tipicul călugăresc – că oarecare din Părinți a zis: „Ce este peste măsură este de la demoni”.
Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să înţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.
Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.
Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?
„Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului sau, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îţi pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici.”
Cînd se va întîmpla aceasta, atunci îndreaptă-ţi cugetul la moarte. Apropie-te imaginar de un sicriu, uită-te acolo la mortul de 4 zile, cum se înnegreşte, se umflă, răspîndeşte miros neplăcut, este mîncat de viermi, pierzîndu-şi înfăţişarea şi frumuseţea. Uită-te în alt loc: aici zac osemintele celor tineri şi bătrîni, celor chipeşi şi urîţi şi astfel judecă – cine a fost frumos ori urît, cine a fost pustnic, înfrînat, ascet ori nepăsător şi dacă le-a adus folos celor bogaţi faptul că s-au odihnit şi s-au desfătat în lumea aceasta.
Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi prin urmare nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă. Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte.